Cu ceva timp înainte de bloguri, facebookuri şi twitteruri, oamenii tot scriau statusuri. Ba chiar statusuri mult mai inspirate, pentru că spaţiu era puţin, iar ei, autorii, erau conştienţi că textele lor vor fi citite de mai multe generaţii.

Statusurile erau inscripţiile de pe uşile din WC-uri. Ele erau multe, dar eu ţin minte doar câteva.

De exemplu, erau destule în Matrix. Matrix – nu acel loc sumbru unde se vând computere, dar Matrix – acolo unde lumea bea bere până la primul troleibuz, pentru că nu avea bani de taxi.

O inscripţie aproape profetică era „A shit is not a shit, until it’s not written”. Ulterior, eu am hotărât că e o definiţie tare bună pentru Twitter, dar se potriveşte şi la posturile de pe bloguri.

Alta, scrisă caligrafic, era „Hate me not because I’m cute, but because your boyfriend thinks I’m cute”. Dulce, aşa-i?

În Black Elephant era „Punk’s not dead, so isn’t poetry”.

Tot acolo era „Marcel, te iubesc”. Marcel din Alternosfera, desigur. Numărul lui de telefon, apoi şters şi scris altul. Dar astea nu erau tare interesante.

Pe pereţi erau scrise poezii. Frumoase poezii.

Dacă tot scriem despre inscripţii, pe podul din biblioteca Black Elephant-ului eu aveam o insulă. Insula se numea, desigur, Vlada. (Ce-aţi făcut cu insula mea, nemernicilor?) E firesc, insula mi-a fost luată de un oarecare Petr I, aproape ca în cărţile de istorie.

Tot în Black Elephant, eu şi Cristina am scris un bileţel şi l-am băgat în unul din scaune. Când n-om avea ce face, ne-om porni să îl căutăm. Ca în cărţi şi filme.

Acum nu mai sunt locuri, cluburi unde se poate de scris pe uşi şi pe pereţi. Nici măcar un perete unde artiştii să îşi lase semnătura, iar poeţii de altă dată scriu pe bloguri şi aşteaptă like-uri şi comentarii.

Şi hai să ascultăm cântece minunate care tare des însoţeau acele inscripţii:

Şi ăsta:

Hai şi ăsta:

Multă lume se întreabă pentru ce ne trebuie referendum, ce se va decide prin referendum sau ce e asta referendum. Deşi, în general, să faci referendum este bine, oamenii se simt importanţi. Politicienii le fac un fel de cadou şi oamenii se simt importanţi nu doar o dată în patru ani.

Problema e că tare mulţi nu vor să meargă la referendum, pentru că nu vor preşedinte ales direct, dar nici nu vor să fie de-acord cu cei din PCRM. Şi iarăşi trebuie să meargă să voteze util, pentru că aşa trebuie, dar nu pentru că aşa vor.

Dar tot ce am scris mai sus, e ca să vă amăgesc să citiţi până aici, pentru că lumea nu citeşte despre lucruri interesante, dar despre sex şi politică.

Înainte de referendum va fi Social Innovation Camp, proiect făcut de oameni de treabă şi care se anunţă a fi interesant, cu impact – cum mai spun ongiştii. (Apăsaţi chiar pe link)

Pentru că votul vostru oricum nu contează şi nu puteţi schimba mare lucru cu ajutorul lui, prin intermediul SI Camp puteţi să simţiţi că aveţi măcar oleacă de putere de schimbare.

Cum spuneau poeţii de altă dată „Jucaţi şi câştigaţi”. Deadline pe 25 iulie.

P.S. Aici Ana Gurău ne spune ideea ei inovatoare.

* Apăsând Like, ajuţi la promovarea proiectului SI Camp

Eu m-am gândit cum să scriu în ordine cronologică sau a importanţei evenimentelor. Hai totuşi după importanţă.

1) În oraşelul Iujnîi, la vreo 40-50 km de Odessa, oamenii nu au auzit de Twitter revolution, de revoluţii, revolte sau de faptul că a ars cândva Parlamentul. În schimb, cu un zâmbet ironic, dar şi oarecum cu milă întreabă „Ce? Preşedintele vostru o spus că v-au ocupat ruşii?” Eu încerc să le explic că el nu este preşedintele nostru, că el nu este ales şi încep a mă bâlbâi, dar pentru ei nu contează, el oricum rămâne a fi preşedinte.

Aşadar, în afară de vinuri, coniac Kvint, cei mai la Est de noi ştiu deja şi de chetrişica lui Ghimpu. „Cum nu aţi spus că v-au ocupat? Parcă şi monument aţi pus” şi continuă să zică asta ironic.

2) În timp ce editorialiştii construiesc poduri imaginare peste Prut, situaţia la Nistru rămâne aceeaşi. Completezi migraţionka. Tipul de la „frontieră”, în timp ce se uită în paşaport (ca de obicei urât la pagina cu viza românească), îi zice în rusă colegul lui cu o intonaţie agresivă „ Uite câţi încă mai vin, eu acuş închid tot aici şi m-am dus”.
- Pust’ idut sibe cerez Palancu.

Eu m-am abţinut, eu am tăcut, dar tare greu mi-o fost. Eu sibe cu cel mai mare drag m-aş duce cerez Palancu, doar că nu înţeleg de ce mai exista ruta spre Odessa prin Transnistria.

3) Revenim la ai noştri. Dragi şoferi, voi trebuie doar să conduceţi, iar biletele se cumpără de la casă. Eu m-am săturat ca tanti care ar trebui să îmi dea biletele să spună că nu sunt bilete, eu să alerg prin gară şi să aflu că 1/5 de locuri din autobuz încă sunt libere. Mariana a promis că scrie mai multe la acest subiect. Fiţi pe fază!

Şi în aceeaşi ordine de idei, dragi şoferi, vremurile când lumea se pişa drept în drum au trecut, aşa că dacă se poate, în acest scop, să nu mai opriţi în mijlocul drumului.

P.S. Dacă nu vreţi să mergeţi 9 ore cu autobuzul din Odessa spre Chişinău, să ştiţi ca la Maiaki Udobne drumul e inundat.

Nică cultură (vorba bloggerului), adică nică evenimente culturale în ţară. De fapt ele sunt, iată Prodigy s-au înţeles cu Toto Cutugno şi fac iar concert.

Şi cam o dată în lună sau la două săptămâni tineretul boem se adună la spectacole. La spectacole care lumea le priveşte şi apoi nimeni nu discută despre ele. Nu-i nicio reacţie la ele şi nici măcar nu este reacţie la faptul că nu este nicio reacţie. Bun.

Eu am scris de ce. De aia că ei îs prietenii prietenilor noştri, de aia că putem nimeri la o nuntă împreună, de aia că oraşul e tare mititel.

Hose o scris despre asta şi o zis tot ce se putea de spus. Dar voi chiar apăsaţi pe link, că Hose o pus şi poze.

Ţara-i inundată, Casillas câştigă, iar în timp ce el câştigă, lumea discută. Astfel A. povesteşte despre inundaţiile din satul Drepcăuţi. Mama lui A. este din sat şi i-a povestit că veni Ghimpu în sat, se opri să vorbească cu o femeie şi foarte mărinimos i-a dat o mie de lei. Drama (vorba jurnaliştilor) era că femeia doar s-a plâns de viaţă grea, că nu avea un leu în buzunar, dar casa era întreagă şi gospodăria neafectată de inundaţii.

Dar, totuşi, să nu numărăm banii altora, Ghimpu îi numără atât de reuşit în faţa camerelor.

***

Filat îl salvează pe Tuzic. E aproape ca în filme, de aia nu îmi place, dar Viorel spune că Tuzicii trebuie salvaţi, pentru că moldovenii târâie porci şi găini, dar pe prietenul omului îl lasă să se înece. Ei ar putea cel puţin să îl dezlege pe prietenul omului. Ah, unde eşti Bridgitte?

(În legendele care vor fi povestite de nepoţii nepoţilor noştri Tuzic poate fi înlocuit cu Tărcuş sau Grivei)

***

În criză de idei, puşi în faţa faptului împlinit, dar cu o campanie în faţă, trebuie de creat noi slogane chiar şi neinspirate şi aşa apare „Apa trece, oamenii rămân.”

***
Partidul Democrat apare prea puţin salvând sau împărţind bani. Probabil iarăşi au împărţit satele ca şi funcţiile de la conducere.

***

Pe facebook, câţiva se arată iritaţi de sinistraţii stau şi aşteaptă ajutoare, că dacă stau şi doar aşteaptă cu aşteptarea şi o să rămână. Insensibilii! Şi totuşi s-ar putea să aibă dreptate, pentru că atunci când este secetă, oamenii nu găsesc nimic mai bun decât să se roage pentru ploaie, iar când sunt inundaţii, să se oprească ploaia.

***

Comuniştii nu îi văd prin sate. Ori eu mă informez prea mult din presa independentă. „Opoziţie”, ar zice unii, iar opoziţia prin asta şi-ar face campanie. Ceilalţi nu fac campanie, ei aşa guvernează ţara. Doar că în 2008, tricourile verzi de opoziţie erau omniprezente în presă.

***

În toată situaţia asta tristă, cu oameni încăpăţânaţi, cu politicieni care umbla în toate direcţiile să îşi facă campanie (că îs patru, taman şi patru direcţii), cu bani azvârliţi de preşedinte, cu tuzici salvaţi, există şi oameni de buna-credinţă care voluntar strâng produse pentru sinistraţi şi tot voluntar le transportă până în satele afectate. Stau la intrarea în supermarketurile din Chişinău şi îndeamnă cumpărătorii să dea câte ceva şi pentru sinistraţi. Ei nu îmbracă tricouri cu mesaje, cu adresa blogului, cu logoul unei organizaţii neguvernamentale (ineficiente), ei ajută dezinteresat şi probabil mult mai eficient. Restul probabil încă se cheaptănă.

În anul 2007, eu scriam despre excitaţia politică.

În anul 2010, mare lucru nu s-a schimbat, doar că acum eu scriu cu diacritice, cu cratime şi ceva mai coerent.

Oamenii noştri sunt foarte entuziasmaţi de orice schimbare, ei îmbrăţişează foarte uşor toate teoriile, doctrinele şi ideologiile. Ei (noi) ar fi gata să fie contribuie de la construcţia societăţii ideale a lui Platon până la cea a lui Marx, chiar dacă nu ar avea nimic bun din asta.

Dar dincolo de societăţi ideale din cărţi, atunci când apare un partid, mai mult ca atât un partid care arată bine în sondaje, toţi dau buzna, îşi iau carnet, mai nou — îşi pun fular, apar la conferinţe şi sunt fericiţi.

De fapt să fii la putere sau pe lângă cei de la putere îţi dă întotdeauna un sentiment de siguranţă şi confort psihologic — lucru valabil pentru orice individ.

„Trebuie să scăpăm de comunişti, doar aşa putem scăpa de ei”, spun oamenii. Serios? Trebuie toată ţara să dăm buzna în partide ca să scăpăm de comunişti?

Mai mult, nu înţeleg de ce este corect şi bine ca rectorii universităţilor să fie implicaţi în politică, în acelaşi timp, este incorect ca preoţii să fie implicaţi în politică. Dincolo de aspectul religios, de Biblii, ambele categorii au acelaşi rol — de socializare a individului şi de educare a lui.

Tot după cum scriam în 2007, excitaţia politică trece ca şi oricare alta, doar că reputaţia rămâne.

În caz că totuşi vă făceaţi griji, eu am luat viza. Prima dată m-am bucurat aşa de mult să văd undeva scris anul 2011. Am viza pe un an. Totuşi fotografia e cam urâtă, ştearsă aşa oleacă.

Pe tare mulţi îi doare problema vizelor şi nici măcar stand-up-urile jurnaliştilor în faţa consulatului, nu le face viaţa mai uşoară. Eu menţionasem că am scris doar despre cum am luat paşaportul, despre cum se intră acolo este o cu totul altă poveste horror.

Pentru că pe aşa mulţi îi doare problema vizelor, blogul meu de la suprasolicitare a murit cam pe o noapte. Eu am devenit foarte tristă şi nici măcar Iker Cassilas care prindea mingi nu m-a făcut mai fericită.

Oamenii pricepuţi însă mi-au salvat blogul şi oamenii au continuat să pună like-uri.

După cum am zis şi pe FB, şi la radio şi alţii au scris pe bloguri, eu mă pornesc la Vama Veche. Între timp, puteţi să citiţi şi alte posturi, chiar dacă ele sunt fără „blea” şi „pizdeţ”.

P.S. Dacă vreţi să descoperiţi Moldova, să ştiţi ce să arătaţi turiştilor, atunci intraţi aici.

Pizdeţ. Despre pizdeţ românii au auzit de prin cărţi sau de la tineretul boem basarabean care mai aruncă câte un „pizdeţ” în cafenelele din Bucureşti, Cluj sau Sibiu. Desigur toate nuanţele şi subtilităţile niciodată nu vor putea fi pe deplin explicate. De exemplu, pizdeţ este la consulatul României.

***

Este aşa un exerciţiu, când te laşi pe spate şi cineva care stă în spatele tău trebuie să te prindă. Este un exerciţiu care ar trebui să facă oamenii să aibă mai multă încredere unii în alţii. La consulat este exact aşa, trebuie să ai încredere în nişte oameni, apăruţi peste noapte, să te înscrii în listele lor, să ai încredere că ei nu vor dispărea, să le dai lor talonaşul cu care trebuie să te apropii de ghişeu şi să îţi iei paşaportul. Eu n-am încredere în oameni, nu le dau talonaşul, nici nu mă înscriu în liste.

***

Moldovenii niciodată nu au produs nimic. Lăsăm vinul, laptele de pasăre şi “Meteoritul” într-o parte, da? Întreaga activitate economică a moldovenilor se rezumă la cunoscutul „kupi-prodai”, se fac liste, se vând locuri pe liste. Uneori însă unii se mobilizează chiar şi atunci când nu este vreun profit. De exemplu, ca să îţi iei paşaportul nu stai în rând ca în toate ţările din lume, dar există „iniţiatori” care strâng câte cinci sau zece talonaşe şi le dau la ghişeu. Cine sunt ei? Sunt oamenii cu iniţiativă.

***

Eu dacă trebuie să stau în rând, stau în rând, dar talonaşul meu nu îl dau unor necunoscuţi. Când stau în rânduri îmi iau o carte. În rândurile noastre însă nu poţi citi, pentru că oamenii cu iniţiativă vor face zeci de alte rânduri, liste, hârtiuţe, de aceea trebuie să fii foarte atent, pentru că oameni cu iniţiativă sunt mulţi.

***

„Pentru ce se strâng taloanele?”

„Noi am venit dimineaţa şi am decis aşa să facem.”

„Eu am venit dimineaţa şi stau în rând. Există undeva scris pe site, în vreun regulament că trebuie să dăm taloanele?”

În acest timp lumea se uită urât la mine, scot indiscret legitimaţia mea de student, pe care întâmplător mai scrie „Press”, pun mai discret în buzunar, dar exact aşa ca să vadă băiatul care strânge taloane.

„Daţi talonul încoace, amuş îl dau la ghişeu.”

***

Dacă eşti surdo-mut nu ai ce căuta la consulat. Acolo se strigă. Ţi se strigă numele, dar tu eşti surd, nu auzi.

La ghişeu se strigă numele cuiva.

Tăcere, mulţimea începe a cauta înfuriată. Văd nişte ochi pierduţi, citesc pe buletin numele, îi fac semn să se apropie de ghişeu.

Mulţimea indignată: „Da şi-i surd?” (ştiţi voi intonaţia aia)

Eu: „Da”

Nici doamna de la ghişeu nu ştie că există surzi, vreo 20 de minute am umblat pe la ghişee, scriind pe foiţe până am lămurit situaţia celor doi.

***

Rând nu există, linia roşie nimeni nu o vede, se împing, se înjură, iar eu nici cartea nu pot să o citesc stând în rând.

***

Moldovenii se plâng că românii sunt nişte nesuferiţi, cu tot consulatul lor, pe scurt, că sunt „kozeoli”. Dar înainte să se spună că românii uneori sunt kozeoli, poate ne gândim că şi moldovenii uneori sunt boi. Şi cu aşa o combinaţie, habar n-am cum arăta Podul de Flori.

***

Eu nu am scris despre cum se intră în consulat, ci doar cum se ia paşaportul, de aia pizdeţul nu este atât de bine descris. Eu încă nu am luat paşaportul, trebuie să mai merg încă o dată. Însă despre experienţa la consulat o să mai scriu. Dacă e pizdeţ, pizdeţ să fie.

Uneori e mai simplu şi mai ieftin să demolezi o casă, să o faci din nou, decât să o repari de câteva ori pe an şi apoi iar de câteva ori în următorul an.

***
Omul de la sat, şi nu numai, nu ştie că la Moldova 1 se schimbă conducerea, că există departamente, că se schimbă şefii departamentelor. Omul priveşte pe 7 aprilie anul trecut despre lovitură de stat şi apoi balet sau concert (nu ţin minte exact ce era), iar de 7 aprilie anul acesta priveşte cum Moldova 1 îşi face mustrări că iată a dezinformat anul trecut.

Omul se gândeşte că-i cam schizofrenică televiziunea asta, că zice singură despre ea că a manipulat, iar culmea ambele informaţii sunt citite de aceeaşi voce. Apoi omul se gândeşte că trebuie să plouă, că pământul e cam uscat şi puţin îl mai interesează schimbările.

***

Cu toţii ne-am ciocnit de birocraţia din instituţiile de stat, cu funcţionari care abia se mişcă, care nu zâmbesc niciodată, care nu prea ştiu ce e aia eficienţă, care stau în aceeaşi funcţie de ani de zile, cărora puţin le pasă că sunt în serviciul cetăţenilor şi cam îşi urăsc locul de muncă.

Televiziunea publică este o adunătură de asemenea instituţii.

***

Sistemul întotdeauna este mai puternic ca omul. Cu timpul, sistemul este mai puternic chiar şi decât oamenii care l-au creat. Nimeni nu ştie câţi oameni şi cât timp trebuie pentru a schimba ceva în Moldova 1. Cel mai simplu ar fi de zis că este nevoie de mult timp şi de mulţi oameni.

***

Puţini vor încerca să salveze instituţii care se duc la fund. Mai ales când trebuie să faci asta aproape pe gratis. Colega mea a primit onorarii în sumă de 352 lei si 50 de bani pentru o lună de lucru la Moldova 1 (pe un anumit număr de reportaje, adică nu este un salariu lunar). Salariu foarte motivant pentru a lucra în condiţiile de acolo. Despre condiţii nu scriu, că sunt foarte triste, iar eu la descrieri nu mă pricep, poate doar George Orwell s-ar descurca aici.

***

În acelaşi timp, Moldova 1 este privită de toată ţara. Chiar dacă acum o mulţime de angajaţi au migrat spre alte televiziuni.

În acelaşi timp, alte televiziuni sunt privite de câţiva oameni. Acolo însă sunt adunaţi toţi jurnaliştii buni, dar şi alţi oameni care fac ca ştirile să arate bine pe post.

***

Dacă Filat vrea să fie arătat în ciubote plimbându-se prin nămol, dacă organizaţiile internaţionale vor libertatea presei şi transparenţă, dacă cetăţenii vor ştiri calitative, atunci trebuie de concentrat puţin şi asupra televiziunii publice. Dacă intrăm cu asta în alegeri, atunci o să fie trist pentru toată lumea.

***

Tot pe această cale vreau să exprim admiraţia pentru colegele mele care au decis să rămână la Moldova 1. Şi nu pentru că fac aproape că voluntariat, ci pentru pentru că pot lucra în condiţiile de acolo şi lupta cu sistemul. Eu n-aş rezista.

Încercam să îmi amintesc cum se numea funcţia pe care o îndeplinea Winston Smith. Wikipedia spune că „ is an editor responsible for the historical revisionism concording the past to the Party’s contemporary official version of the past”

Orice eveniment istoric citit în diferite versiuni ale istoriei, mai ales în cele ale părţilor beligerante, are atâtea subtilităţi, atâtea detalii noi apărute. Surprinzător.

Astfel, cu tare mult timp în urmă mi-am zis că istoria nu este ştiinţă.

O să spuneţi că nu mai există departamente în care se şterg cu grijă de pe fotografii feţele oamenilor căzuţi în dizgraţie sau în care se rescriu documente, că doar în filme se creează războaie artificiale pentru distragerea atenţiei. În acelaşi timp, chiar şi în bătrânele democraţii, uneori unii mai încearcă să falsifice istoria (dacă tot în ultima vreme se vorbeşte prea mult despre generalul McCrystal).

Aşadar, „Să scriem istoria împreună”, poate fi interpretat literalmente, de aceea când un politician foloseşte prea des cuvântul „adevăr”, devine oarecum straniu.

* Poate nu prea are legătură cu textul, dar eu ascultam tocmai când postam textul: