Azi este ziua ta şi eu îţi spun cel mai sincer „Mulţi ani înainte”. Pe meleagurile noastre, lumea a uitat că este ziua ta, dar măcar a ştiut?

Mulţi nu cred că ai deja 20 de ani, cu un an mai mult ca noi. Doar că în afară de ani, nu ştiu ce mai ai.

Tu ai auzit că noi avem  televiziune? Da, noi avem televiziune, noi arborăm drapele, noi avem guvernare de coaliţie, noi avem parteneri europeni, noi avem concerte, noi avem competiţii electorale, mai nou, noi avem mafie. În general, noi avem cu ce.

Se spune că tu eşti copia neinspirată a Moldovei. Doar că noi ne-am dat seama că nu arătăm prea bine, tu încă nu. Noi am ars Parlamentul şi Preşedinţia, noi am ieşit pe străzi, apoi ne-am temut să ieşim pe străzi, noi am vrut schimbare şi noua ni se pare că am făcut-o. Noi vrem schimbare, dar tu nu vrei.

Da, noi o să avem şi referendum. Voi tot aţi avut. Probabil rezultatele o să arate cam tot aşa 98%, doar că la noi el totuşi o să fie altfel.

Noi căutăm preşedinte puternic, care să oprească războaie politice, cinstit, demn, incoruptibil. Noi avem atâţia candidaţi la preşedinţie. Deşi, experienţa voastră (dar şi a noastră), ne face să ne întrebăm dacă vrem preşedinte puternic. Voi nu aveţi candidaţi.

Tu arăţi tristă, atrofiată şi îndepărtată. Tu eşti obişnuită să ţi se dea totul de-a gata şi de aia iniţiativa a dispărut.

Tu eşti preocupată doar de a arăta cât de rău este dincolo, adică la noi şi aici toate interesele locale, regionale, naţionale ale tale se opresc.

Noi de ceva timp ne-am pornit spre Europa (noi ştim că nu prea reuşim, ştim că nu ştim când vor fi alegeri sau dacă ele în general vor fi, e destul de trist şi la noi), dar oricum dacă vrei, mergi cu noi, dar eu nu mai insist.

*Pentru că ne-am pus scopul să ajungem în UE, ap să ajungem să îl prindem măcar pe Paul McCartney şi între timp ascultăm asta:

*Ascultam asta:

Eu demult n-am avut post plin  de emoţii, sentimente şi toate astea. Hai să îi zice emo-post. Acesta-i emo-post.

***

În primul rând, trebuie să spunem „Jos mafia din muzică”. Eu nu ştiu dacă Plahotniuc are ceva şi cu asta, dar nu se poate ca Snails să cânte aşa devreme, iar Alternosfera – penultima formaţie. Din 2005 nimic nu s-o schimbat în program, numai că în inimile oamenilor demult s-o schimbat:x

***

Îmi pare că din 2005 de la Chefstock nu au fost aşa concerte – oameni frumoşi şi muzică frumoasă şi atmosfera aia care nu a fost niciodată la Staryi Melnik. Desigur, câte un tricolor, ei, oricum referendum, alegeri trebuie şi astea.

***

Am sărit prin ploaie, am sărit şi fără ploaie. Am ascultat Phoenix în concert. Prima dată. Am sărit că doare tot şi vreo două zile urechile mele o să îşi revină. La Şuie sărit, la Alternosfera dus oleacă mai departe de concert.

***

Grisha spune: „Aista-i concert la care îţi vine să strigi şi să rupi cămaşa de pe tine”.

***

Ghimpu n-am priceput ce căuta acolo. Dar se înţelege, referendum poate alegeri, poate iar alegeri. Discursul nu l-am ascultat.

***

Cum scriam şi pe FB, în aşa momente încă oleacă şi spui „Basarabia pământ românesc”, doar că te opreşti la timp.

***

De ziua ta, Transnistria, iaca aşa post scriu eu.

***

Mai vreau.

Natalia povesteşte că a fost prin zonele afectate de inundaţii. Acolo (nu ţin minte exact pe unde) era afişat proiectul noului sat. Case, străzi, uliţe. Bărbaţii neamului stând lângă proiect, se uită îndelung (unii ar crede că pentru a observa şi analiza dacă le va mai ajunge apa în case vreodată) şi exclamă:

„Dar barul unde l-o mutat? Unde o să fie barul?”

Aşadar, de Ziua Independenţei (ea oricum durează cât zilele libere, adică până pe 31 august) nu poţi decât să doreşti ca fiecare moldovean să ştie unde se află barul lui, iar barul să nu fie niciodată luat de ape. Cu restul de-am – potopul. Pe bar, desigur, trebuie să fie arborat drapelul.

P.S. Vorbind de baruri, de Ziua Independenţei consumaţia minimă în EliPili (sau pentru generaţia mai veche Admiral) era de 150 de lei. Încă oleacă şi ader la grupul „Nu mai mergeţi la Eli Pili”.

*Şi pentru că asta funcţionează şi la noi şi în America, ascultăm asta:

Hehehei, avem referendum. Eu am uitat, dar iată că Referendum is now following me on Twitter!

Întrebarea care îmi apăruse (de altfel, fix aşa întrebare a apărut şi altor oameni) este „Dar cine urmăreşte referendumul?”

Răspuns aproape evident este că nimeni nu urmăreşte referendumul.

Eu mă gândeam să scriu despre referendumuri, despre preşedinte ales direct, despre prerogative, despre ce vrea poporul, despre ce vor partidele, dar nimeni nu se gândeşte la asta. Este o mare plictiseală.

Dacă partidele nu îşi bat capul de asta, eu cu atât mai mult. Ne auzim în septembrie.

Cu ceva timp înainte de bloguri, facebookuri şi twitteruri, oamenii tot scriau statusuri. Ba chiar statusuri mult mai inspirate, pentru că spaţiu era puţin, iar ei, autorii, erau conştienţi că textele lor vor fi citite de mai multe generaţii.

Statusurile erau inscripţiile de pe uşile din WC-uri. Ele erau multe, dar eu ţin minte doar câteva.

De exemplu, erau destule în Matrix. Matrix – nu acel loc sumbru unde se vând computere, dar Matrix – acolo unde lumea bea bere până la primul troleibuz, pentru că nu avea bani de taxi.

O inscripţie aproape profetică era „A shit is not a shit, until it’s not written”. Ulterior, eu am hotărât că e o definiţie tare bună pentru Twitter, dar se potriveşte şi la posturile de pe bloguri.

Alta, scrisă caligrafic, era „Hate me not because I’m cute, but because your boyfriend thinks I’m cute”. Dulce, aşa-i?

În Black Elephant era „Punk’s not dead, so isn’t poetry”.

Tot acolo era „Marcel, te iubesc”. Marcel din Alternosfera, desigur. Numărul lui de telefon, apoi şters şi scris altul. Dar astea nu erau tare interesante.

Pe pereţi erau scrise poezii. Frumoase poezii.

Dacă tot scriem despre inscripţii, pe podul din biblioteca Black Elephant-ului eu aveam o insulă. Insula se numea, desigur, Vlada. (Ce-aţi făcut cu insula mea, nemernicilor?) E firesc, insula mi-a fost luată de un oarecare Petr I, aproape ca în cărţile de istorie.

Tot în Black Elephant, eu şi Cristina am scris un bileţel şi l-am băgat în unul din scaune. Când n-om avea ce face, ne-om porni să îl căutăm. Ca în cărţi şi filme.

Acum nu mai sunt locuri, cluburi unde se poate de scris pe uşi şi pe pereţi. Nici măcar un perete unde artiştii să îşi lase semnătura, iar poeţii de altă dată scriu pe bloguri şi aşteaptă like-uri şi comentarii.

Şi hai să ascultăm cântece minunate care tare des însoţeau acele inscripţii:

Şi ăsta:

Hai şi ăsta:

Multă lume se întreabă pentru ce ne trebuie referendum, ce se va decide prin referendum sau ce e asta referendum. Deşi, în general, să faci referendum este bine, oamenii se simt importanţi. Politicienii le fac un fel de cadou şi oamenii se simt importanţi nu doar o dată în patru ani.

Problema e că tare mulţi nu vor să meargă la referendum, pentru că nu vor preşedinte ales direct, dar nici nu vor să fie de-acord cu cei din PCRM. Şi iarăşi trebuie să meargă să voteze util, pentru că aşa trebuie, dar nu pentru că aşa vor.

Dar tot ce am scris mai sus, e ca să vă amăgesc să citiţi până aici, pentru că lumea nu citeşte despre lucruri interesante, dar despre sex şi politică.

Înainte de referendum va fi Social Innovation Camp, proiect făcut de oameni de treabă şi care se anunţă a fi interesant, cu impact – cum mai spun ongiştii. (Apăsaţi chiar pe link)

Pentru că votul vostru oricum nu contează şi nu puteţi schimba mare lucru cu ajutorul lui, prin intermediul SI Camp puteţi să simţiţi că aveţi măcar oleacă de putere de schimbare.

Cum spuneau poeţii de altă dată „Jucaţi şi câştigaţi”. Deadline pe 25 iulie.

P.S. Aici Ana Gurău ne spune ideea ei inovatoare.

* Apăsând Like, ajuţi la promovarea proiectului SI Camp

Eu m-am gândit cum să scriu în ordine cronologică sau a importanţei evenimentelor. Hai totuşi după importanţă.

1) În oraşelul Iujnîi, la vreo 40-50 km de Odessa, oamenii nu au auzit de Twitter revolution, de revoluţii, revolte sau de faptul că a ars cândva Parlamentul. În schimb, cu un zâmbet ironic, dar şi oarecum cu milă întreabă „Ce? Preşedintele vostru o spus că v-au ocupat ruşii?” Eu încerc să le explic că el nu este preşedintele nostru, că el nu este ales şi încep a mă bâlbâi, dar pentru ei nu contează, el oricum rămâne a fi preşedinte.

Aşadar, în afară de vinuri, coniac Kvint, cei mai la Est de noi ştiu deja şi de chetrişica lui Ghimpu. „Cum nu aţi spus că v-au ocupat? Parcă şi monument aţi pus” şi continuă să zică asta ironic.

2) În timp ce editorialiştii construiesc poduri imaginare peste Prut, situaţia la Nistru rămâne aceeaşi. Completezi migraţionka. Tipul de la „frontieră”, în timp ce se uită în paşaport (ca de obicei urât la pagina cu viza românească), îi zice în rusă colegul lui cu o intonaţie agresivă „ Uite câţi încă mai vin, eu acuş închid tot aici şi m-am dus”.
- Pust’ idut sibe cerez Palancu.

Eu m-am abţinut, eu am tăcut, dar tare greu mi-o fost. Eu sibe cu cel mai mare drag m-aş duce cerez Palancu, doar că nu înţeleg de ce mai exista ruta spre Odessa prin Transnistria.

3) Revenim la ai noştri. Dragi şoferi, voi trebuie doar să conduceţi, iar biletele se cumpără de la casă. Eu m-am săturat ca tanti care ar trebui să îmi dea biletele să spună că nu sunt bilete, eu să alerg prin gară şi să aflu că 1/5 de locuri din autobuz încă sunt libere. Mariana a promis că scrie mai multe la acest subiect. Fiţi pe fază!

Şi în aceeaşi ordine de idei, dragi şoferi, vremurile când lumea se pişa drept în drum au trecut, aşa că dacă se poate, în acest scop, să nu mai opriţi în mijlocul drumului.

P.S. Dacă nu vreţi să mergeţi 9 ore cu autobuzul din Odessa spre Chişinău, să ştiţi ca la Maiaki Udobne drumul e inundat.

Nică cultură (vorba bloggerului), adică nică evenimente culturale în ţară. De fapt ele sunt, iată Prodigy s-au înţeles cu Toto Cutugno şi fac iar concert.

Şi cam o dată în lună sau la două săptămâni tineretul boem se adună la spectacole. La spectacole care lumea le priveşte şi apoi nimeni nu discută despre ele. Nu-i nicio reacţie la ele şi nici măcar nu este reacţie la faptul că nu este nicio reacţie. Bun.

Eu am scris de ce. De aia că ei îs prietenii prietenilor noştri, de aia că putem nimeri la o nuntă împreună, de aia că oraşul e tare mititel.

Hose o scris despre asta şi o zis tot ce se putea de spus. Dar voi chiar apăsaţi pe link, că Hose o pus şi poze.

Ţara-i inundată, Casillas câştigă, iar în timp ce el câştigă, lumea discută. Astfel A. povesteşte despre inundaţiile din satul Drepcăuţi. Mama lui A. este din sat şi i-a povestit că veni Ghimpu în sat, se opri să vorbească cu o femeie şi foarte mărinimos i-a dat o mie de lei. Drama (vorba jurnaliştilor) era că femeia doar s-a plâns de viaţă grea, că nu avea un leu în buzunar, dar casa era întreagă şi gospodăria neafectată de inundaţii.

Dar, totuşi, să nu numărăm banii altora, Ghimpu îi numără atât de reuşit în faţa camerelor.

***

Filat îl salvează pe Tuzic. E aproape ca în filme, de aia nu îmi place, dar Viorel spune că Tuzicii trebuie salvaţi, pentru că moldovenii târâie porci şi găini, dar pe prietenul omului îl lasă să se înece. Ei ar putea cel puţin să îl dezlege pe prietenul omului. Ah, unde eşti Bridgitte?

(În legendele care vor fi povestite de nepoţii nepoţilor noştri Tuzic poate fi înlocuit cu Tărcuş sau Grivei)

***

În criză de idei, puşi în faţa faptului împlinit, dar cu o campanie în faţă, trebuie de creat noi slogane chiar şi neinspirate şi aşa apare „Apa trece, oamenii rămân.”

***
Partidul Democrat apare prea puţin salvând sau împărţind bani. Probabil iarăşi au împărţit satele ca şi funcţiile de la conducere.

***

Pe facebook, câţiva se arată iritaţi de sinistraţii stau şi aşteaptă ajutoare, că dacă stau şi doar aşteaptă cu aşteptarea şi o să rămână. Insensibilii! Şi totuşi s-ar putea să aibă dreptate, pentru că atunci când este secetă, oamenii nu găsesc nimic mai bun decât să se roage pentru ploaie, iar când sunt inundaţii, să se oprească ploaia.

***

Comuniştii nu îi văd prin sate. Ori eu mă informez prea mult din presa independentă. „Opoziţie”, ar zice unii, iar opoziţia prin asta şi-ar face campanie. Ceilalţi nu fac campanie, ei aşa guvernează ţara. Doar că în 2008, tricourile verzi de opoziţie erau omniprezente în presă.

***

În toată situaţia asta tristă, cu oameni încăpăţânaţi, cu politicieni care umbla în toate direcţiile să îşi facă campanie (că îs patru, taman şi patru direcţii), cu bani azvârliţi de preşedinte, cu tuzici salvaţi, există şi oameni de buna-credinţă care voluntar strâng produse pentru sinistraţi şi tot voluntar le transportă până în satele afectate. Stau la intrarea în supermarketurile din Chişinău şi îndeamnă cumpărătorii să dea câte ceva şi pentru sinistraţi. Ei nu îmbracă tricouri cu mesaje, cu adresa blogului, cu logoul unei organizaţii neguvernamentale (ineficiente), ei ajută dezinteresat şi probabil mult mai eficient. Restul probabil încă se cheaptănă.

În anul 2007, eu scriam despre excitaţia politică.

În anul 2010, mare lucru nu s-a schimbat, doar că acum eu scriu cu diacritice, cu cratime şi ceva mai coerent.

Oamenii noştri sunt foarte entuziasmaţi de orice schimbare, ei îmbrăţişează foarte uşor toate teoriile, doctrinele şi ideologiile. Ei (noi) ar fi gata să fie contribuie de la construcţia societăţii ideale a lui Platon până la cea a lui Marx, chiar dacă nu ar avea nimic bun din asta.

Dar dincolo de societăţi ideale din cărţi, atunci când apare un partid, mai mult ca atât un partid care arată bine în sondaje, toţi dau buzna, îşi iau carnet, mai nou — îşi pun fular, apar la conferinţe şi sunt fericiţi.

De fapt să fii la putere sau pe lângă cei de la putere îţi dă întotdeauna un sentiment de siguranţă şi confort psihologic — lucru valabil pentru orice individ.

„Trebuie să scăpăm de comunişti, doar aşa putem scăpa de ei”, spun oamenii. Serios? Trebuie toată ţara să dăm buzna în partide ca să scăpăm de comunişti?

Mai mult, nu înţeleg de ce este corect şi bine ca rectorii universităţilor să fie implicaţi în politică, în acelaşi timp, este incorect ca preoţii să fie implicaţi în politică. Dincolo de aspectul religios, de Biblii, ambele categorii au acelaşi rol — de socializare a individului şi de educare a lui.

Tot după cum scriam în 2007, excitaţia politică trece ca şi oricare alta, doar că reputaţia rămâne.