• *Nu uităm cântecel. Și ajungem la ultima parte a călătoriei. După Cusco, am luat autobuzul de vreo șase ore spre Puno - un oraș care nu prevestește nimic extraordinar, dar se află pe malul superbului Titicaca (hahaha, râd toți în continuare ca la lecțiile de geografie!). Titicaca e lacul navigabil care se află la cea mai mare altitudine din lume și este împărțit între Peru și Bolivia. În Bolivia se spune că se află orașe mai frumușele, de exemplu, Copacabana. Țin să vă reamintesc că în iulie este iarnă în Peru, iar un lac nu înseamnă și plajă. Ce bine că m-am văzut cu oameni proaspăt veniți din Peru care s-au uitat, fără să mă judece (sper!), și au zis: păi e frig. Apa are cam vreo 9 grade. Am verificat. Am tăiat cele două nopți în plus acolo și ne-am pornit. Înspre Puno, geamurile autobuzului au înghețat ca într-un noiembrie târziu. Nu recomand să luați autobuz de noapte din Cusco spre oricare altă direcție. A merge pe drumuri șerpuite nu este o idee bună, așadar am stat toată no[...]

    Citește mai departe
  • Disclaimer: Nu îmi plac extremele și declarațiile categorice. Am mereu câte cel puțin două idei opuse în cap și trăiri la fel de variate. Nu îmi plac textele despre cât de super este Moldova și noi doar ne lamentăm, dar nu o descoperim. Urmează apoi o serie de fotografii cu câmpii și cu mâncare, de parcă asta înseamnă o țară. La fel de mult nu îmi plac textele pline de ură față de țară. Mulți din noi cred că dacă nu reușesc în viață e din cauza țării, desigur, nu din cauza lenii sau lipsei de talent. De aceea, o să scriu ca de obicei. Și despre bune, și despre rele. De ce scriu? Pentru că mijlocul trebuie umplut cu ceva :) Pentru ce am luptat? Pentru nimic. De mulți ani, am descoperit cu toții că problema nu e în identitate, în limbă, în Rusia și alții, dar în faptul că independența a fost dată cadou. Fie, independența poate și fi cadou, dar lupta pentru dreptul la libera exprimare, pentru spații publice, pentru o educație calitativă, pentru drepturile femeilor, pentru drepturile [...]

    Citește mai departe
  • *Dacă nu ați citit prima parte, o găsiți aici.  Cam în vreo cinci locații diferite am auzit The Cure. Așa că îi ascultăm. Cusco - capitala incașilor Cusco se află la 3399 metri altitudine, respectiv turiștii au tot recomandat să ne pregătim! Bomboane mentolate, pastile pentru rău de transport, niște brățări care te ajută la altitudine și pachețelul - just in case. Cel mai tare m-a stresat un articol dintr-un ziar cu reputație care povestea cum un întreg autobuz a început să vomite. Yeay! Noi nu am avut asemenea probleme decât poate uneori respirație mai dificilă. După o noapte în autocar, în zori trecem prin sătuce mici cu case colorate, cu uși și geamuri super mici și cu femei îmbrăcate tradițional. După Paracas și Ica, era timpul de puțină frumusețe. Peisajele de munte sunt superbe, iar o privire aruncată în jos dezvăluie acele prăpăstii adânci și amintesc despre statistica accidentelor rutiere din Peru. În Cusco ziua este călduț - 20-22 de grade, iar seara ajunge la 0. To[...]

    Citește mai departe
  • *Eu scriu să nu uit. Text mai degrabă despre călătoriile în sine dar, desigur, și detalii despre trip: ce, cât, pe unde, ce trebuie de făcut. Pentru a citi, ascultați asta. Există trei lucruri care au fost constante înainte și în timpul vacanței: De ce Peru? De ce acum? Două fete? Aveți grijă. Să le luăm pe rând: De mulți ani, prioritățile mele pentru destinații nu s-au schimbat: Vietnam/Cambodia/Tailanda, Cuba, Islanda, Zanzibar și Peru. Pe vremuri era Nepal și Japonia, dar între timp au ajuns mai la coada topului, deși a veni și rândul lor. Peru este un loc unde mai puțini ajung și sunt oameni atrași de călătoriile chinuitoare, mai degrabă decât de relaxantele plaje azurii. Peru avea un pic mai mult mister.   Așa cum majoritatea oamenilor după relații lungi, complicate și obositoare, iau o pauză și merg să se cunoască pe sine, așa am făcut și eu. Desigur, oamenii normali au asta față de parteneri, părinți, copii, job etc. Eu am asta față de țară. Mi-am luat[...]

    Citește mai departe
  • Să zicem că aveţi în ograda blocului doi motănaşi drăgălaşi, care primăvara se iubesc de zor. Pentru că sunteţi un om bun, cu o inimă mare şi vă gândiţi că două felii de salam nu afectează bugetul, o să hrăniţi motanii. Doi motănaşi şi motănaşii lor, timp de şapte ani, vor face 420,000 de motănaşi. Desigur, 420,000 de felii de salam deja e mult. Probabil este mai bine să donaţi bani unei organizaţii care protejează animalele, ei vor steriliza animăluţele sau, şi mai bine, să sunaţi autorităţile locale să îi întrebaţi unde se duc banii şi de ce nu au grijă de animalele fără de adăpost. Asta nu vă împiedică să daţi acele felii de salam motănaşilor, pentru că aveţi şi voi o inimă şi nu sunteţi chiar cele mai raţionale fiinţe. Prezenţa motănaşilor fără adăpost înseamnă că sistemul nu funcţionează, iar aruncatul de felii de salam este o luptă eternă şi inutilă cu efectele, pe când lupta adevărată este cu acele instituţii care nu îşi fac treaba pe banii noştri. Caritatea dubioşilor [...]

    Citește mai departe
  • Mâine, la Bălţi va fi o nouă şedinţă de judecată în cazul lui Stanislav Florea, fost medic în cadrul Internatului Psihoneurologic, care a fost condamnat la 13 ani pentru violarea a 16 paciente. În Republica Moldova, există aproximativ 2000 de persoane plasate în astfel de tip de instituţii, iar rapoartele arată că aceştia trăiesc în condiţii dificil de imaginat. Atât statul, cât şi opinia publică a uitat despre aceşti oameni, iar ei sunt abuzaţi zilnic. Un grup de activişti va încerca să aducă în atenţia oamenilor istoria de viaţă ai acestora şi să revendice dreptul lor la o identitate şi o istorie personală. Ce se aude cu medicul de la Bălţi? Într-o vizită la Bălţi, cineva mi-a spus: „Ei, şi ce se aude despre cazul acesta? Cine mai scrie? Au uitat toţi.” Este uman şi firesc să uităm anumite cazuri îngrozitoare, altminteri viaţa ar fi prea apăsătoare. În acelaşi timp, când uităm, nu facem nimic, tindem să repetăm. Cazul de la Bălţi nu este doar despre medicul Stanislav Florea,[...]

    Citește mai departe
  • Te duci la marş? Ei, serios? Da, subiectul e bun. De-acord. Cine organizează? Dar feminism? Ei. Eu susţin egalitatea de drepturi, dar nu-s feministă. Ştii, mie îmi place când cineva îmi deschide uşa sau când sunt sexy. Nu, ele sunt agresive. Ei, care băieţi? Aceia îs gay. Care discriminare? Toate, dacă vor, pot să se bage în politică, în business; când văd discuţii despre nică… Da’ corupţia, da’ sărăcia? N-o să scriu azi despre de ce nu înseamnă nu, o să scriu de ce uneori trebuie să spunem Da indiferent de micile reţineri din capetele noastre. Sunt câteva motive de ce unii nu ar merge la marşul din 8 martie (n-am să le apreciez în vreun fel, dar ca un membru al comunităţii, o să încerc să le înţeleg), dar sunt copleşitor mai multe motive de ce trebuie de mers. *** În martie 1913, zeci de mii de femei au ieşit să ceară dreptul la vot în Washington. Au făcut asta înainte de inaugurarea preşedintelui Woodraw Wilson. Pe tot parcursul marşului, au fost insultate, iar peste 100 di[...]

    Citește mai departe
  • În 2015, am scris un text despre cum în țară totul e rău și despre toate lucrurile bune care s-au făcut în premieră în Moldova. Anul acesta o să continui această tradiție. Cu un mic disclaimer: chiar dacă toată lumea critică 2016, pentru mine, 2015 a fost cel mai rău an pentru trăitul în această țară (dacă scoatem țara din context, încă sunt la vârsta când fiecare an e mai bun decât precedentul). Miliarde, cursuri valutare, aresturi bizare, bătaie generală de joc. În 2016, am învățat să trăim cu ce avem și probabil am înțeles că e timpul să ne facem lucrul mai bine indiferent de rezultatul alegerilor. *** It’s a wonderful life este un film adorabil despre viață. Eroul principal George Bailey visează să străbată lumea în lung și în lat. Să învețe și să construiască. Dar viața s-a întâmplat și a rămas în orășelul lui. Se căsătorește cu o fată frumoasă. Face mulți copii. Continuă afacerea tatălui său, care nu aduce mare venit, însă ajută oamenii să ia credite decente pentru a-și [...]

    Citește mai departe
  • *Disclaimer: Acest text este despre ceea ce voi ştiţi şi ce credeţi. Eu doar i-am dat o formă şi am combinat cuvinte. Scriu acum pentru că, inevitabil, urma să uităm despre ştirile dezgustătoare legate de alimentaţia în şcoli şi grădiniţe. Reamintesc că există grădiniţe care în continuare primesc produse de calitate dubioasă, iar autorităţile spun că nu pot rezilia acele contracte. Haideţi să discutăm despre complexitatea dramelor acestui caz. Drama politicii. Este important să fim sinceri cu noi înşine şi să spunem clar – da, politica şi negocierile moldoveneşti se ţin pe dosare şi şantaje politice. Câştigă cel care are dosar mai mare pe celălalt. Astfel de dosare apar de la 2009 încoace şi însoţesc orice negociere netransparentă despre funcţia de preşedinte, prim-ministru şi altele. Dar asta e lupta vizibilă. Pentru ce luptă ei de fapt, dincolo de funcţii vizibile, noi nu ştim şi nici n-o să ştim. Drama funcţionarilor publici: Ah, aceşti oameni care au decis să fie în servic[...]

    Citește mai departe
  • Pe 8 noiembrie, SUA va decide cine va fi următorul preşedinte. Pe 13 noiembrie, Moldova va decide cine va fi următorul preşedinte. În ambele cazuri poate fi vorba de următoarea şi de preşedintă. În SUA, ziare serioase şi persoane publice relevante au declarat public dacă îl susţin pe Trump sau pe Clinton. În Republica Moldova, atât media manipulatoare şi propagandistă, cât şi media aproape-independentă  nu susţin public pe cineva. Şi atunci apare întrebarea: de ce nu? Sau mai bine: hai să o facem. Pe 31 octombrie, echipa editorială a New Yorker a declarat deschis că o susţin pe Hillary Clinton şi, pe puncte, adică pe politici, au descris de ce ea este mai bună decât Donald Trump. Anterior, şi The Atlantic a declarat că susține candidatura lui Hillary Clinton. Este e treia oară în istoria lor de aproape 160 de ani când susțin un anume candidat. Aici puteţi vedea lista ziarelor care au făcut acest endorsement, adică un fel de apreciere şi susţinere publică pentru candidaţii de la [...]

    Citește mai departe
  • *Pentru a citi, ascultaţi asta.  Ah, ura din campaniile electorale! Şi oamenii care uită că după alegeri iar trebuie de trăit împreună. Să vorbim despre tineri. Doar de trei zile nu ne mai oprim să îi judecăm şi să îi facem şi leneşi şi tâmpiţi, nu? Înţeleg că încă mai avem obiceiul să educăm copiii cu bâta, iar profesorii să îi mai înjure dulceag “capro!”, “boule!”, dar nu aşa se motivează un tânăr. În acelaşi timp, având în vedere sărăcia discuţiilor publice, înţeleg această abordare. Noi nu avem nicio discuţie publică despre tinerii noştri, noi nu înţelegem ce înseamnă millenials, noi nu ştim la ce vârstă se căsătoresc tinerii, câţi cumpără maşini, câţi iau case, câţi bani fac, pe ce cheltuie banii, ce job-uri au, ce job-uri vor. Noi presupunem. Apoi îi facem în tot felul. *** Istoric, tinerii au votat mai puţin decât ceilalţi. Cu excepţia momentelor de cumpănă, ca anii ‘60 şi protestele împotriva războiului din Vietnam sau ca dorinţa de a vota noi lideri, mai carisma[...]

    Citește mai departe
  • Pentru a citi, ascultaţi asta. Pe scările Judecătoriei Bălţi ne întâmpină, la prima impresie, un băieţandru, cu pantofi negri cu bot patrat, păr negru şi scurt şi guraliv. - Doamna Natalia, eu sunt victima cea mai mare. Femeia începe să povestească despre viol, despre cum a născut, despre cum nu va mai putea avea copii. Între toate astea se menţionează Filat, Plahotniuc şi furatul de bani. Cu un ton aproape isteric, ea ne spune că dacă nu este condamnat Florea, atunci se spânzură. Pe scări apare o altă femeie, înaltă, uscăţivă, îmbrăcată în trening colorat şi cere de mâncare, pentru că nu a mâncat de la 9 dimineaţa. În vremea posomorâtă şi arhitectura deprimantă de la Bălţi, nu mă aşteptam că vom fi întâmpinaţi de victime, că ele vor tot apărea şi ne vor copleşi cu istorii.  Eu nu eram pregătită de asta. Stăm cu toţii în hol. Apar mulţi jurnalişti. Mult mai mulţi ca în alte dăţi. Apar avocatele. Inculpatul trece ţanţoş cu soţia printre noi. Are o atitudine pe care înc[...]

    Citește mai departe