Ion si Doina Aldea-Teodorovici

Astazi se implinesc 15 ani de la moartea lui Doina si Ion Aldea-Teodorovici. Cu prilejul acestei zile a fost organizata o mica manifestatie. Daca in alti ani nici nu imi dadeam seama de semnificatia acestei date, atunci in anul acesta am fost si am depus flori la monumentul si mormantul sotilor Teodorovici.

Actiunea nu a fost una mediatizata. La ora 9 ne-am intalnit in fata monumentului lui Stefan cel Mare. Iar in scurt timp ne-am pornit spre monumentul din strada Mateevici. Am mers in coloana, fara sa scandam ceva, am mers in tacere pentru ca este o zi de doliu, dar si pentru a nu atrage atentia fortelor de ordine.

La monument nu era nimeni, noi am fost primii care am depus flori. Cativa tineri au spus cuvinte frumoase. Niciunul din acesti tineri nu i-au cunoscut pe Doina si Ion, nici macar nu au reusit sa le asculte cantecele la vreun concert, in schimb toti stiau creatia si biografia lor. Atunci cand eram in liceu, in fiecare an de 1 decembrie se organiza o festivitate si de la aceasta nu lipseau cantecele lor. Aceasta muzica avea darul de a ne aduce aminte de limba noastra romana si de faptul ca suntem romani, sa nu uitam de unde am venit si cine suntem.

De la monument ne-am deplasat spre cimitir. Acolo deja era un alt grup de tineri. Am facut un cerc, iar in centru statea mama Doinei, o colega de-a Doinei de la universitate si cativa prieteni de familie.

S-a creat o atmosfera intima, in care fiecare povestea intamplari legate de cele doua personalitati. S-a vorbit despre talentul lor, despre dragostea lor, dar mai ales de dragostea lor fata de natiunea si limba romana. S-a povestit si despre vizita sotilor Teodorovici in Transnistria in timpul razboiului din ’92. Despre ce insemnatate a avut aceasta vizita pentru cei care luptau acolo si cum toti cantau cu fericire si entuziasm cantecele atat de bine cunoscute.

S-a vorbit mult despre limba romana, despre cum au luptat cei de atunci pentru limba aceasta. Si cat de mult se bucura ca azi pot citi, vorbi si scrie in limba romana, si cat de mult se intristeaza de tinerii care au libertatea deplina de a o vorbi, dar prefera sa o ponegreasca cu englezisme si rusisme.

Dupa aceea am pus flori si am aprins o lumanare la mormant. Am plecat apoi fiecare pe a sa cale, gandindu-ne oare ce ar fi fost daca ei mai traiau si astazi, daca ar mai fi spus cineva ca vorbim limba moldoveneasca ori ca suntem moldoveni.

Lasă un comentariu