Cum s-au speriat ruşii de fenomenul Vieru

Nu o să scriu despre personalitatea lui Vieru – o să o fac altă dată, ci despre fenomenul care s-a întâmplat acum două zile. Acum două zile scuarul Operei era plin de oameni, oameni care doreau să îşi ia rămas bun de la Poet. Numărul lor încă nu este exact, dar sigur au fost peste zece mii. Erau oameni de tot felul, elevi, profesori, bătrâni, erau atât intelectuali, cât şi oameni simpli – care l-au iubit pe Vieru pentru că era poetul lor, al poporului.
Nu, nu scriu despre Vieru – am spus că scriu despre el altă dată. Întotdeauna am crezut că în societatea noastră principala sursă de conflict nu este între moldoveni /români şi ruşi, ucraineni şi găgăuzi sau alte minorităţi naţionale, ci între moldovenii care nu ştiu cine sunt şi ce limbă vorbesc. Acum două zile, însă, toţi s-au adunat în scuar, unii urmăreau comentarii pe net, alţii transmisiunea în direct, nu conta că unii cred ca vorbesc moldoveneasca şi nu româna, sau că se consideră moldoveni şi nu români. Toţi s-au adunat – aceasta şi reprezintă fenomenul Vieru. Presupun că există o conştiinţă neconştientizată (tautologie intenţionată) despre identitatea noastră. Două zile în urmă ea a fost prezentă.

Deşi, unii erau cuprinşi de mâhnire, alţii se revoltau. De ce? În primul rând, atâta lume nu s-a adunat în scuar de mai mult de zece ani, probabil ultima oară a fost atâta lume la înmormantarea soţilor Aldea-Teodorovici. Această masă i-a speriat pe unii. Mai mult ca atât trezirea basarabenilor, discursurile extraordinare ţinute de cei prezenţi, faptul că a fost cântat imnul României (cândva şi al Basarabiei), prezenţa atâtor personalităţi din România şi mai ales faptul că cei din România nu se deosebeau de cei din Moldova – erau unul şi acelaşi popor şi mai accentuez şi numărul foarte mare de oameni, i-au făcut pe unii să se simtă ameninţaţi. Pe cine? În primul rând partidul de guvernământ, apoi minorităţile naţionale (nu toţi, doar cei care încă mai consideră patria lor spirituală Rusia).
Iată că de câteva zile pe forumuri, bloguri, vorbitorii de limbă rusă sunt foarte indignaţi. Mai mult ca atât, acuză poetul de rusofobie, de xenofobie, scot la iveală poeziile poetului despre Lenin (neînţelegând de fapt rolul acestora) şi , culmea, traduc poeziile lui prin google translate, care ştim cu toţii ce traducere face din română în rusă. Unele site-uri, specializate în răspândirea bârfelor, au realizat că acest gen de articole (despre Poet) aduc mulţi vizitatori şi continuă să alcătuiască bârfe. Limita bunului simţ a fost demult întrecută, încât aceşti inşi pot fi cu uşurinţă acuzaţi de calomnie. Zic, că s-au stresat foarte mult unii. Comentează în continuu, aruncă remarci agresive – ba chiar în ziua înmormântării. Alţii care se cred mai şmecheri spun că toată această zarvă este folosită în scopuri electorale. Nu neg, toţi s-au folosit de acest tragic eveniment (Cernei vreo trei ore în continuu s-a fâţâit în faţa camerilor), dar vorbitorii de limbă rusă sunt la fel folosiţi în scopuri electorale. Aruncându-le frânturi de informaţie tradusă deseori eronat din română, cineva aşteaptă ca aceştia să se revolte. Atât unii români, cât şi unii vorbitori de limbă rusă sunt folosiţi în scopuri electorale.
Dar de ce s-au speriat vorbitorii de rusă de fenomenul Vieru? Pentru că demult nu au fost atâţia oameni adunaţi în scuar, oameni care se consideră români, pentru că demult nu s-a demonstrat unitatea neamului ca atunci şi pentru că s-a deşteptat românul din fiecare din noi.
De ce s-au mai speriat? Pentru că, probabil, când au fost să cumpere flori pentru a le depunde a doua zi la monumentul lui Lenin, se terminaseră florile din oraş, pentru că toate erau aruncate în faţa sicriului lui Vieru.
Recomand, vorbitorilor de limbă rusă, cât şi românilor să se tempereze şi să nu se mai înjure reciproc. Iar pentru cei care spun că Vieru a fost xenofob să urmărească cu cât suflet a cântat un armean despre limba română (dacă cineva găseşte fragmentul, să posteze link-ul), Vieru niciodată nu a urât ruşii sau ucrainenii, ci regimul – cel de atunci şi cel de acum.
Plecăciuni în faţa fenomenului Vieru. Sper să dureze.

Lasă un comentariu