S-a terminat revolta. Nu cu un bang, ci cu un scâncet.

Hai că s-a întors lumea de la sate… se poate de scris pe blog. Nimeni încă nu a uitat ce a fost săptămâna trecută? Eu nu o să încerc să fac investigaţii, ci doar o să scriu ce nu am înţeles din tot ce s-a întâmplat.

Buuuun, să recapitulăm. Despre aşa-numita revoluţie am scris anterior şi foarte multă lume a pus deja întrebările care trebuiau a fi puse (de ce nu s-au apărat clădirile? De ce nu a demisionat ministru de interne pentru impotenţa de a le apăra? De unde au apărut tinerii care aruncau cu pietre? De ce nu au stins focul la Parlament pompierii? Unde era Guvernul provizoriu? De ce s-au atacat clădirile şi s-au lăsat după aia în voia sorţii? Şi multe alte întrebări, care ridică şi mai multe întrebări).

Ce n-am înţeles eu.

Unde era Opoziţia?

Luni seara, când aşa-zişii organizatori au plecat, mulţimea tot mergea dintr-o parte în alta. Unu striga „Hai la CEC”, hai la CEC. Şi în această mulţime, unde am întâlnit şi cunoscuţi comunişti (ce căutaţi acolo, a?), erau şi din alte partide. Mi se spune „Veniţi mâine la 10. O să aducem corturi, boxe, microfon, ne organizăm”. Eu încă îmi exprimam frustrarea nu cumva să fie corturile galbene, verzi sau albastre. La urma urmei eu protestam împotriva tuturor.

Marţi eu am ajuns prea târziu în Piaţă. Am pierdut începutul spectacolului. După aia încercam să descopăr cum mulţimea din PMAN a ajuns la Preşedinţie. Am întrebat mai mulţi şi răspunsul a fost acelaşi „Noi am venit la 10 şi nu era nimeni, nu vorbea nimeni”. Şi iată aşa mulţimea s-a lăsat provocată şi a mers şi… ştim ce a fost. A fost că au ars nişte clădiri, nu lovitură de stat.

Aşadar, opoziţia nu era. A apărut mai târziu au luat oamenii care vizitau Parlamentul fără acreditare. Apoi, au vorbit în PMAN. După asta ne-au oferit spectacolul emoţionant alături de Voronin în care cereau spălarea de păcate. Cum zicea lumea „căţei speriaţi”? Da, căţei speriaţi. Dar asta e altă discuţie.

Ce au făcut asociaţiile neguvernamentale?

Noaptea pe 7 s-a început vânătoarea de oameni. Erau luaţi oameni care întâmplător erau acolo şi care poate nici nu participaseră la miting. Erau bătuţi şi ucişi chiar în centrul capitalei. Ce au făcut asociaţiile pe 8? Nimic. Poate vreo declaraţie ceva şi atât. Conferinţă de presă, aduni mai mulţi reprezentanţi, feţe grave şi spui „Noi condamnă acţiunile…”. Este greu de la coffee break-uri şi seminare să te mişti în faţa penitenciarelor să vezi câţi sunt aduşi, pe ce motiv, dacă au avocat etc. Desigur în condiţiile în care regimul s-a manifestat în toată splendoarea lui miliţienească era complicat să spui unor tipi despre drepturile omului, dar măcar puteau să stea şi să numere câţi intră, ca acum să ştim câţi trebuie să iasă.

De ce n-au făcut asta? Bine, poate frica. Dar când ai în spate organizaţii internaţionale, se poate de făcut mai mult decât să scrii declaraţii, nu? Aşadar, ONG-urile noastre şi-au arătat ineficienţa. Da, nu s-au mai întâlnit astfel de cazuri. Dar să declari că aperi drepturile omului şi democraţia, dar să nu faci nimic când chiar oamenii au nevoie? Este mai simplu să aperi drepturile femeilor din tribul Ticacuca din Africa.

Părinţii

Părinţii puteau fi ceva mai activi. Să facă un comitet, să se organizeze, să coopereze între ei. Cum se face că au fost fete arestate şi niciun părinte nu am văzut să depună o plângere sau să declare ceva. Nimic. Totuşi, presupun că cei reţinuţi erau „judecaţi” şi după starea lor familială. Adică, cei mai „vinovaţi” erau cu familii sărace sau cu părinţii peste hotare etc. Altfel, nu pot să îmi imaginez inactivitatea lor. Un voluntar care chestiona părinţii celor deţinuţi a dat peste o mamă care a spus „Bine că l-au bătut. Avea să îl bat şi eu acasă. E normal să facă aşa ceva?” Bine, era caz excepţional, băiatul aruncase cu piatră în capul vărului său de la „Scut”.

Şi părinţilor le era frică. Dacă făceau gălăgie, copiii lor puteau să sufere. Părinţii puteau să colaboreze cu ong-iştii, să facă schimb de informaţii, nu obligatoriu să facă declaraţii zgomotoase…

Presa

Eu tot timpul m-am plâns de presa din Moldova. Dar trebuie să remarc că ei au fost cei care s-au purtat cel mai adecvat şi care nu s-au temut. Au arătat evenimentele, au fost în centrul lor, au comentat, au tradus, au transmis mai departe, au informat pe cei de peste hotare, deşi au fost bătuţi, răpiţi din centrul Chişinăului, ameninţaţi.

Presa tot putea să se teama. Dar nu s-au temut. Trebuie de remarcat lucrul extraordinar făcut de Jurnal de Chişinău care puneau mereu informaţie proaspătă şi de Ziarul de Gardă, mai puţin prompt ca Jurnalul, dar cu mai multe detalii. Din televiziune… TV 7 a fost ceva mai în centrul evenimentelor, ceva mai complet în reportaje decât PRO TV, care s-a limitat în a sta căţăraţi pe maşină şi a filma.

Oricum, admir curajul celor care au informat non-stop fiind nevoiţi să doarmă şi în redacţie de frica de a pleca acasă, unde cine ştie cine îi aşteaptă.

Bloggerii

Puterea bloggerilor este doar un mit. Nimeni nu a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume (în afară de Alex Cozer). În rest s-au limitat la articole cu tentă intelectuală despre cum trebuia să fie „revoluţia”. Atâta timp cât bloggerul este o simplă persoana (nici ong-ist, nici jurnalist), era previzibil comportamentul, pentru că în situaţia dată eşti doar tu şi SIStemul.

Sistemul

Sistemul nostru este aproape perfect. Construit atât de bine în aceşti opt ani, probabil o să treacă şi mai mulţi pentru a putea fi modificat. A făcut strategii pentru a da vina pe opoziţie, pe România, pe Serbia, a băgat frica în oameni, a dezinformat alţi oameni, încât acum pentru mult timp nimeni nu va mai vrea să iasă în stradă. A regizat incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei, desigur cu foarte multe greşeli, ca în cel mai prost film al lui Ed Wood. A manipulat şi continuă să manipuleze.

Cel mai grav este că a pus tinerii în faţa tinerilor. Tinerii protestatari paşnici şi tinerii care trebuiau „să apere” clădirile. Tineri care în timpul liber nu se deosebesc cu nimic. Sunt prieteni, verişori sau oameni care respectă libertatea reciprocă. Aceşti tineri în urma unor provocatori trebuiau să se atace reciproc. Trist. Şi mai trist că sunt şi jertfe.

Eu încercam să îmi imaginez cum pot ăştia care au ucis să trăiască fără remuşcări, să îşi ridice primele şi să continue viaţa de parcă nu au omorât tineri nevinovaţi, fără apărare. Sau ceilalţi care nu au intervenit. Mă mai gândesc cine o să plătească pentru tratamentul acestor tineri – victime ale emoţiilor scutierilor. Tineri ai căror organe sunt distruse, chiar dacă nu au cicatrici, oricum rinichii lor sunt distruşi. Probabil este curs special „Cum să baţi ca să nu rămână urme”. Trebuie doar cineva să plătească. Şi să nu îmi spuneţi că România, Serbia sau liberalii.

Europa

Europa iar a arătat că democraţia se termină unde se începe gazul rusesc. Europa nu doar că a fost pasivă şi a observat cum se distrug exponenţii unei generaţii, ci nici nu a înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat sau nu a vrut să înţeleagă. Din ce am citit din presa occidentală se vorbeşte despre cei care vor unire cu România (erau şi articole în care se analiza situaţia, dar s-a creat impresia că ei chiar cred ca noi vrem Unire). Hai să fim serioşi, care Unire? Era un protest strict împotriva unui regim comunist (sprijinit mai mult sau mai puţin de europeni) şi nu doar împotriva regimului şi împotriva Opoziţiei incompetente şi a stabilizeţului de opt ani. În care vezi cum oamenii deştepţi pleacă, când aceeaşi familie se îmbogăţeşte, cum se încalcă principiile democratice şi demnitatea umană. Când totul se repetă, se repetă, se repetă şi avem stabilitate.

Oamenii

Oamenii au fost curajoşi. Au arătat că nu mai pot trăi aşa. Nu aruncând cu pietre au arătat, ci protestând paşnic. Tinerii s-au organizat prin intermediul reţelelor sociale, dar tot aşa s-au şi dezorganizat. Vineri, când trebuia să fie protestul paşnic, au apărut mesaje provocatoare că vin ruşii peste noi, că vin transnistrenii, că sunt tancuri, se părea că toată puterea Rusiei era în PMAN. Având în vedere că tancurile nu pot apărea peste noapte în Piaţă, era interesant să vezi sursa acestor mesaje. Dar desigur nu poate fi găsită. Oricum, toţi au fost cuprinşi de panică. Bravo manipulatorilor, o mişcare foarte inteligentă;)

Ăştia au fost oamenii noştri, care au vrut să se exprime, există şi ceilalţi oameni care ascultă Radio Tocika Moldova şi M1, ăia ne urăsc pe noi, dar îl iubesc pe Fratele cel Mare.

Concluzie:

Sistemul a arătat că este mai puternic, iar 2+2=5. Dar nu pentru mult timp.

P.S. Noi oricum nu vom uita şi nu vom ierta.

UPDATE:

În categoria oamenilor care au putut face ceva şi nu au făcut intră şi reprezentanţii noştri prin structurile/instituţiile europene, „ai noştri tineri la Paris”. Cei care puteau face lobby la instituţiile europene, să facă declaraţii fără frica oamenilor cu bâte. Dar, de vreme ce eşti în Europa te conformezi standardelor de-acolo. Probabil ai noştri erau la recepţiile de Paşti făcute europeni şi discutau printre altele despre ce se întâmplă în Moldova.

Lasă un comentariu