Sau despre vacanţa în munţi şi nu numai

Pentru a citi, ascultaţi:

Este complicat să aduni un grup de oameni care ar vrea să meargă în munţi pe vreo patru zile explicându-le că o să doarmă în cort, o să ducă toată mâncarea în spate, o să renunţe la supe, ciorbe şi fructe, o să bea apă din râuri şi o să meargă pe creste de peste 2000 de metri. Cei mai mulţi ar prefera o vacanţă tipică cu all inclusive. Oricum, curajoşi s-au găsit, probabil ei doar nu realizau unde vor merge şi ce o să facă:)

Imediat după alegeri ne-am pornit spre Sibiu. Datorită mai multor factori, autobuz direct spre Sibiu deja nu mai există, aşa că am luat cel spre Timişoara. Amuzant este că din toţi cei din microbuz nimeni nu ajungea până în Timişoara. Cei mai mulţi coborau la Sibiu, vreo trei – Deva, iar unul în Arad. În invitaţii scris că ne ducem la seminare, dar rucsacurile din portbagaj erau cu izoprenele la vedere. Vameşii au fost destul de blânzi.

Vameş: Da şi-i cu bagajele iestea?
Şoferul: Da nu ştiu, cred că s duc la munti.

În microbuz, ca de obicei, unii aveau boala „curentului”, în timp ce noi ne sufocam în spate, dar am ajuns cu bine.

În Sibiu am fost cazaţi, mai bine spus, am dormit o noapte în căminul teologic pentru băieţi. Cine ar fi crezut că în acelaşi an, pot să ajung de două ori în acest cămin exotic. În mai când am fost în Sibiu, tot acolo am poposit. Jumătate de zi am mers prin Sibiu, apoi am băgat mâncarea prin rucsacuri, am luat sticlele de apă şi am pornit spre Lacul Bâlea. Mers-am pe Transfăgărăşan, unde probabil au murit mulţi oameni, pentru a realiza ideile măreţe ale lui nea Nicu. Transfăgărăşanul oricum nu este deschis decât câteva luni pe an. Tot urcând am scăpat de caniculă. Sus răcoare, deja ceaţă. Lângă Bâlea mai putem vedea oameni fără rucsacuri şi fete pe tocuri şi în rochiţe. Începe să picure, vârful dealului care trebuia să îl urcăm deja e acoperit de nouri. Primul munte care ai de urcat este cel mai complicat, pentru ca nu prea are cărări şerpuite şi pentru că ştii că este ultima şansă să te întorci la civilizaţie şi confort.

Cu greu, cu respiraţia întretăiată, cu exclamaţii „Iau, ce de sus suntem”, întâlnind pe cei care făceau traseul invers şi care deja coborau şi care ne urau succes, prin ceaţă şi un fel de ploaie, ajungem sus. Bate vântul. Frig. Mâncăm fructe uscate. Coborârea spre Lacul Capra (2230 m) e lină. Ceaţă tot mai densă. Instalăm corturile, mâncăm şi, desigur, vorbim despre politică. E frig. Mă gândesc de ce nu am luat mai multe haine călduroase. Pe la 10 seara o ceaţă atât de densă, încât dacă ieşi din cort, poţi să ajungi în alt cort sau în lac. Frrrrrig.

Dimineaţa. Soare, cald, la fiecare 20 de minute câte o haină călduroasă aruncată. Cineva exclamă „Caaaapre, multe capre”.

- Cine merge spre Vânătoarea lui Buteanu?
Nimeni.
- Păi fără rucsacuri.
Nimeni.

Până la urmă au mers câţiva.
Eu am rămas jos. Urcasem pe vârf doi ani în urmă. În schimb, am învăţat cum să strâng singurică sacii ăia de dormit.

Lângă lac este Monumentul Alpiniştilor. În continuare, tot drumul o să întâlnim câte o cruce sau câte un monument, desigur acestea nu motivează deloc.

Strângem corturile, mergem spre Podragu. 5-6 ore. Poate pentru alţii 5-6 ore, noi ne oprim, admirăm privelişti, facem fotografii şi suntem rupţi de oboseală. Eu mă lovesc de o stâncă. Nimic serios. Dar îmi amintesc de „The Snows of Kilimanjaro” îmi amintesc dialogurile de-acolo şi fac altele. Se vede un lac. Apăăăă, în sfârşit apăăăăă. Dar o coborâre destul de urâtă. Coborâm, ceaţă şi mai multă ceaţă. Atât de densă ceaţă încât vedem la doi metri în faţă. Nu vezi cât mai ai până jos, cât ai coborât şi unde sunt ceilalţi. Se aud voci. Coborâm, coborâm, ceaţă, pietre. Picioarele încep a tremura, după fiecare coborâre din asta mofturoasă, picioarele mele încep a ceda. Un lac, un izvor, multe pietre, nu prea impresionant pentru a pune cortul acolo. Aflu că nu ăsta este punctul final, trebuie să ajungem la cabană, cam jumătate de oră. Jumătate de oră?

Întâlnim pe cineva care făcea traseul invers. Trebuia luni să ajungă la lucru. Era abia la Podragu, dar trebuia să ajungă la Bâlea, era deja seară. Era cam isteric, dar zicea el, că trebuie să ajungă la lucru, chiar dacă ajunge în haine de munte şi rucsac dimineaţa la lucru.

Luăm apă. Eu, demoralizată, mă pornesc spre cabană. Urcăm, urcăm, urcăm, se aud de departe măgari. Unde sunt măgari acolo sunt şi oameni şi civilizaţie. Coborâm la cabană, măgari, câini. Se văd corturi. Cabană, oameni, vorbesc în engleză – străini. Începe să plouă. Instalăm corturile până a începe ploaia. Ciorba de legume la cabană – 12 roni. Preferăm să luăm câteva ceaiuri de doi roni. Cald, scaune, civilizaţie, ceai. Întreaga cabană a fost construită cu ajutorul măgarilor, ei au adus tot ce trebuia. Simt că doare gâtul, probabil autosugestie.

- Vlada, la munte nu răceşti.

Şi nu am răcit.

Pornind în munţi cu un grup de oameni poţi să faci şi o teză de licenţă despre liderism sau spirit de echipă sau alte fenomene din astea. Unii merg mai repede, alţii mai încet, isteria e molepsitoare, pentru a scăpa de ea trebuie să păstrezi distanţa. Cineva spune că trebuie să ajungă miercuri la Braşov. Ceea ce crea mai multe incomodităţi. Şi exista riscul ca să duc şi eu în spate o bucată de cort, care nu era al meu, ceea ce deloc nu mă entuziasma. Până la urmă, am hotărât să facem într-o zi un traseu de 11 ore, printre care şi vârful Moldoveanul. Destinaţia finală – cabana Sâmbăta.

Lanţuri, stânci, urcăm, coborâm, pe langă lanţuri câte o cruce. Încă o urcare până la Moldoveanul, relativ complicată. Ajungem sus. Nu suntem pe Moldoveanul mai avem vreo 15 minute de mers. Lăsăm rucsacurile şi pornim.
Cineva rămâne şi zice că nu vrea pe Moldoveanul. Straniu, să mergi atâta şi el să fie la 15 minute şi să refuzi să îl vezi. Mergem, ajungem. Suntem numai noi, cei mai înalţi oameni din România. Facem poze, alergăm desculţ, strângem pietricele.

Dar fericirea nu este completă, ştim că mai avem vreo şase ore de mers. Coborâm, unii mai repede, alţii mai încet sau foarte încet.

Liderul nostru spiritual e înainte. El a mai fost prin Făgăraşi.

- Apăi, dacă mergem aşa de repede, nu mai ajungem la Sâmbăta. La aşa o coborâre atâta timp.

La refugiu mâncăm. Apă nu avem. Lângă noi nişte turişti îşi spălau mâinile cu apă (!). Noi nu aveam apă de băut, iar ei o iroseau pe spălatul mâinilor. Ei totuşi aveau fiecare sticle de 1.5-2 l fiecare, noi de 0.5. Pornim. Cineva coboară la un izvor ia apă.

Tună. Dar nu plouă. Mergem pe creastă şi tună, iar dacă este vreun loc unde tună mai tare, ăla e pe creastă. Picură, se opreşte. Picură, iar se opreşte. Plouă. Da, plouă. Îmi aduc aminte că insistam că trebuie de luat pelerină antiploaie. Urcăm, mergem. Suntem uzi. Cel puţin nimeni nu mai vrea popas. Merge în continuu şi nimeni nu cere popas. Fulgeră, tună, plouă. Noi mergem. Tăcuţi. Cărările sunt pline cu apă, pietrele devin ceva mai alunecoase. Nimeni nu vrea popas, nimeni nu vrea apă, nimeni nu vrea să facă poze.
Ajungem undeva sus. Liderul nostru spiritual o ia înainte, cu tot cu apă. Noi mergem încet. Unii se opresc nemotivat. Îi aşteptăm.

- O, avem doar coborâre. Superb. Ce mică pare. Degrabă ajungem la cabană. Minunat.

Greaşeală imensă să citesc pe indicator „Coborâre deosebit de periculoasă”. Picioarele mele încep să dea înapoi. Schimb hainele, pun pe mine unicele haine călduroase care au rămas. Celelalte ude le pun pe rucsac să se usuce. Coborâm. Pietriş mult, picioarele alunecă, iar dacă aluneci nu prea ai în ce să te opreşti, decât la câţiva metri în jos.

Vocea mea interioară: Da, da. Coborârea asta, restul e simplu, degrabă cabană, ceai.

Dar coborârea aparent mică, de fapt e o coborâre de câteva ore. Mergem. Unii mai repede, alţii mai încet. Se aude o voce:

Deşteaptă-te române din somnul cel…. unul din ai noştri stă pe stâncă şi cântă. Mergem. Eu tot mai încet. Mă plâng că dor picioarele. Tot mai încet. Mă opresc la fiecare zece paşi. Începe să picure. Tună, fulgeră, plouă. Gheaţă? Gheaţă! Mai mare decât cireşele. Straniu, picioarele o iau înainte, repede, şi mai repede. Cărarea care era cărare devine un râu. Merg cu picioarele prin râu, pietrele devin extrem de alunecoase. Dar eu merg. Repede şi mai repede. O parte rămân în urmă. De vreo câteva ori risc să cad. Merg, repede. Cu un rucsac ud, papuci plini cu apă şi pulovere ude. Ploaia se opreşte. Unde-s ceilalţi? Trebuie să îi aşteptăm. Bate vântul, devine frig. Eu stau uda până la piele, mă aşez pe un izopren ud, ce mai contează că e ud. În jos se văd brazii. Începe coborârea printre brazi. Se încep scenariile cum trebuie de speriat un urs:

O faci pe mortul
Faci gălăgie
Tragi un pumn în nas
Dai cu flash-ul în ochi

Ei se ceartă ce trebuie să facă cu ursul. Eu doar şoptesc hai mai repede. Coborâm, pietre, brazi. Se zice că sub pietre sunt vipere. Nu contează, mergem. Ajungem jooos. Râu, apă. Spre cabană încă vreo 15 minute. O parte nu vine. Îi văd. Unii şchiopătând, alţii cântând. Fiecare se descurcă cum poate. Mergem. În cale ne apare conducătorul nostru spiritual. Ia un rucsac şi spune că dacă mai întârziam vreo 30 de minute, anunţa salvamontiştii.

Trecem pe lângă salvamontişti şi vedem cabana. Mergem vreo 10 minute prin excremente de măgari. Mă gândesc de ce nu este cărare. Cărarea era cu vreo 15 metri mai sus. Noi nu o observasem.

Ajungem la cabană. Udă, nefericită, mă duc să negociez cu ăla de la cabană să ne dea camera cu 25 de roni şi nu 30. Ne înţelegem parcă, dar până apăruse soţia-sa şi plătim 30. Luăm mâncare. Pun pe mine toate tricourile pregătite pentru Vama Veche. Haine călduroase nu am. Tot ce aveam, purtam în spate şi tot era ud. Măcar sacul de dormit e uscat. Bem ceai, mâncăm, vorbim, ne culcăm. Trei pleacă spre Braşov la şase. Noi rămânem. Punem la uscat hainele şi încălţămintea. Soarele e undeva după un munte. Apare. Pornim spre mănăstirea Sâmbăta – 2h30 sau 3. De data asta ne-am înscris în standarte. Mergem pe lângă un râu. Vedem poduri şi drumuri rupte de viituri. Iarăşi teorii despre urşi. Câţiva străini o iau înaintea noastră. Ne liniştim. Ei o să sperie ursul. Cascade, râuri repezi, mergem câteodata prin râuleţe, copaci, verdeaţă. După un timp se văd copii turişti. Gata. Pericolul a trecut.
Mergem, ajungem la mănăstire, dar nu mai vrem să o vedem. Mai târziu aflăm că era de prin secolul XVII. De la Sâmbăta pornim spre un sat. Zece kilometri. Maşini prea bune ca să ia nişte turişti cu bocancii plini de glod şi rucsacurile alea mari. Se opreşte cineva. Ne ia. Ne duce până în sat.

Din sat spre Făgăraşi (oraşul) luăm altă maşină. Încăpem toţi cinci. Discuţii despre politică.
- Liberalul ăla de la voi Lupu.

Ceva a auzit, dar nu cum trebuie. Oricum, era deştept, cunoştea istoria şi călătorise mult. Ajungem în gară, autobuzul spre Braşov era gata să plece. Şoferul nostru îi taie calea, se pune în faţa autobuzului. Urcăm spre Braşov. În autobuz, câteva ziare, ştire despre un ceh atacat de urs la o coborâre.

Braşov. Gara din Braşov. Superba gară de Braşov. La ora 1 nu mai sunt bilete pentru Constanţa. Luăm pentru ora 6. O noapte în Braşov. Stăm până pe la vreo 3, apoi plecăm spre gară. Citim ziare, dormim. Superbă gară. Vine trenul. Adormim pe loc în tren. Trenul se opreşte în Bucureşti şi ne întâlnim cu a doua Românie – alături -- nişte manelişti şi o tipă isterică. Abia aşteptăm să ajungem în Vama Veche.

Ajungem în Vama Veche, vreo oră căutăm unde să ne cazăm. Corturi? În niciun caz! Şi apoi cu un Ursus în mână mergem pe plajă. Sentiment unic, de la cea mai mare înălţime, cobori la nivelul mării. Noi suntem unici în Vamă, noi am fost pe Moldoveanul. Chiar dacă am avut isterii, lovituri, dureri de muşchi, urmăriţi de veşnica întrebare „De ce am mers?”, eram mulţumiţi, pentru că nimic nu se compară cu aerul, priveliştea şi liniştea de munte.

Posted in Peste noua mari si noua tari