Spre India prin jumătate de Asie

*Pentru a citi, ascultati httpv://www.youtube.com/watch?v=zVxIMN6AluE

Să mergi cu autostopul prin Rusia, să treci prin Iran şi Pakistan, să dormi mai tot timpul în trenuri şi autobuze, iar câteodată în cort, să călătoreşti în zone pe care mulţi le consideră deosebit de periculoase şi toate astea pentru a ajunge în India. Câţi moldoveni au fost în India? Destui. Dar câţi şi-au pierdut paşaportul acolo şi au fost nevoiţi să rămână şi să lucreze? Natalia Gligor a făcut acest lucru, ba mai mult a ajuns să fie şi mică vedetă în India.

Cu autostopul 2000 de kilometri prin Rusia

Patru fete s-au pornit în India. Au anunţat părinţii că iau avionul din Kiev, dar de-acolo cu autostopul au străbătut timp de două săptâmâni o bucată de Rusie şi nu una dintre cele mai sigure. Au ajuns în Astrahan, undeva prin stepa rusă. Natalia spune că atunci când mergi cu autostopul trebuie să te adaptezi condiţiilor fiecărui şofer. Au mers o dată cu un individ care transporta vopsele. Mai mult ca atât, transporta vopsele, pe o căldură tipică de stepă. „Nu poţi face observaţii şoferului, trebuie să te conformezi, iar când el mănâncă săndvişuri cu salam, care răspândesc miros în toată maşina, nu poţi obiecta”, spune ea zâmbind.

„În aceste două săptămâni am dormit prin gări sau în corturi. Corturile le puneam mai departe de stradă, dar şi de oameni. Uneori, le instalam lângă benzinării, acolo aveam acces la apă şi puteam cumpăra mâncare. Cei care lucrau în aceste benzinării deseori se uitau straniu la noi. Ce căutau patru fete în stepa rusă şi care mai şi dorm în corturi?”

Din Astrahan au pornit cu autobuzul spre capitala Dagestanului (da, acel Dagestan în care a fost război în 1999). Era noapte când s-a auzit gălăgie mare şi geamurile autobuzului au fost sparte. Prima reacţie a fost că se împuşcă, apoi a realizat că se aruncă cu pietre. Îmi spune că a avut noroc că nu a stat lângă geam, pentru că au fost răniţi. Dar oricum, cu vreo câteva geamuri sparte în întregime, autobuzul a mers mai departe şi în zece ore a ajuns la destinaţie. „Fetele cu care eu eram nu au mai dormit, pentru că erau foarte speriate. Eu am dormit şi foarte bine”, povesteşte dezinvolt Natalia, cu un zâmbet care ar însemna „Şi ce dacă s-au spart geamuri? Nu se poate de dormit?”.

„Fugite din harem” în Iran

Viza pentru Iran au făcut-o în Baku, pentru că este mai ieftină şi trebuie de aşteptat doar cinci zile. Cu trenul au ajuns în Astara, oraş azer de pe malul mării Caspice. Apoi au pornit spre Iran. „La câţiva metri de frontieră un ofiţer iranian ne-a întâmpinat şi ne-a rugat să ne acoperim, pentru că intrăm în Republica Iraniană. Hainele ni le-am cumpărat din Azerbaijan şi pe o căldură de 45 de grade ne-am acoperit gâtul şi părul. Timp de o săptămână am văzut cinci oraşe. Probleme cu iranieni nu prea am avut, iar taxiul este foarte ieftin. Sunt foarte diferiţi, până şi cifrele lor sunt diferite şi nu înţelegeam care sunt preţurile. Bine, că un turist englez ne-a explicat cum funcţionează sistemul.”

„Iranienii nu prea ştiu engleză. Odată ne-am pornit să vizităm nişte ruine şi deja se însera, iar un băieţel ne-a chemat să înnoptăm în casa surorii lui. El ştia doar câteva cuvinte în engleză, iar conversaţia noastră a fost foarte scurtă:
– Sister, home, come (soră, casă, veniţi).
– Ok!”

Natalia îmi spune că în aceste momente încrederea în oameni este foarte importantă. „Oamenii buni se cunosc de departe”. Soţul femeii, semăna cu un iranian revoluţionar, exact stereotipul care îl avem despre iranieni, dar faptul că avea soţie şi un copil mic, însemna că nu poate să le facă vreun rău. Nimeni din familie nu ştia engleza, însă au avut o comunicare intensă – nonverbală. „Ne arătau covoare persiene făcute manual, fotografii de la nuntă, fotografii de familie, care reflectau acea cultură iraniană. Cât am stat la ei ne-am simţit oaspeţi.”

„Uneori mergeam pe stradă şi oamenii se uitau la noi şi zâmbeau. Uneori ne arătau cu degetul şi râdeau. Noi aveam patru baticuri la fel. Un iranian care ştia puţină engleză ne-a spus că baticurile care le purtăm sunt tipice pentru Arabia Saudită şi pentru că purtam nişte rucsacuri enorme, arătam ca şi cum am fi fugit dintr-un harem cu toate lucrurile în spate.”

Ziceau că ne ducem la moarte

Ca să ajungi din Iran în Pakistan, trebuie să treci prin „axa răului”, pentru că la câţiva kilometri se află şi Afganistanul. Acolo se ascund talibanii, se face trafic de armament, de droguri şi chiar de fiinţe umane. „Localnicii se uitau la noi şi nu înţelegeau de ce ne ducem, ziceau că mergem la moarte. Straniu este că un taxist a fost de-acord să ne conducă până la vamă”.
La vamă li s-a oferit o escortă, care costa 100 de dolari, pentru ca să le ducă la cel mai apropiat oraş, zona fiind iarăşi deosebit de periculoasă. „Am refuzat, dacă am ajuns până acolo fără escortă, puteam să mergem şi mai departe fără ea.” După ce au ajuns în Quetta – oraş pakistanez, au mai călătorit prin ţară, pe o căldură de peste 45 de grade şi uneori mai având momente de nesiguranţă. Au ajuns şi la frontiera cu India.

India este culoare, mirosuri şi dulciuri împachetate în ziare

„La frontieră cei din India ne-au felicitat că suntem primele moldovence care trecem acolo graniţa şi s-au fotografiat cu noi. Deodată cum intri în India vezi culori, simţi mirosuri şi vrei multe dulciuri. Au foarte multe dulciuri, ne-am năpustit asupra lor. Am cumpărat şi ni le-au învelit în ziar.”

În autobuz, au cunoscut o hindusă, care le-a invitat la ea acasă să doarmă pentru o noapte. Era dintr-o familie de intelectuali, unde părinţii ştiau engleza. Fata le-a rugat să povestească părinţilor ei că sunt venite printr-un schimb universitar şi că nu le-a cunoscut în autobuz. Apoi, au vizitat Templul de Aur, construit pe un lac, „era frumos, colorat şi vesel. Puteai să şi dormi acolo gratis”. După ce au mai călătorit, au hotărât să plece în munţi, munţi de peste 6000 de metri înălţime. Între două traseuri montane era un oraş, în care au stat cinci zile. Electricitate era în oraş doar pentru două ore pe zi, iar când se pornea instalaţia se auzea în tot oraşul, iar Internetul era 10 dolari pe oră. În munţi au dormit pe zăpadă, s-au rătăcit, au trecut râuri, li se mai termina mâncarea uneori.
Apoi, au ajuns la Ocean. „În India mâncarea e foarte ieftină, poţi mânca orice, desigur pot fi şi urmări nefaste. Noi am gustat de toate.”

Moldoveancă brahmană fără paşaport

„Am ajuns la o piaţă unde erau multe pietricele. M-am aşezat ca să îmi aleg, când m-am uitat nu mai era geanta mea, cu tot cu paşaport. Toată piaţa s-a agitat pe vreo două ore, dar fără niciun folos. Aveam nişte prieteni în India, care m-au ajutat. Am fost la poliţie, unde am fost întrebată din ce castă sunt.

– Păi, la noi în ţară nu sunt caste.
– Pe noi nu ne interesează, noi trebuie să completăm.
– ?
– Ce lucrează părinţii?
– Mama – medic, tata – inginer.
– Bine, eşti brahmană.”

Au urmat o serie de dificultăţi legate de obţinerea paşaportului, până la urmă cu ajutorul amabsadei Ucrainei a rezolvat toate problemele (deşi au fost foarte multe) şi datorită unui acord între statele GUAM. „Abia atunci am înţeles că GUAM-ul poate fi uneori util”, râde Natalia. Paşaportul a ajuns în două luni, în acest timp a fost găzduită de o fată prin couchsurfing (serviciu de ospitalitate internaţional gratuit bazat pe Internet). „Ea m-a ajutat să îmi găsesc de lucru. Am avut multe job-uri de scurtă durată. De cele mai multe ori, ofeream cadouri şi premii oamenilor la diferite prezentări. Eu aduceam oamenilor bucurie. Eram cazată în hoteluri bune şi toţi se uitau la mine ca la o vedetă. În India dacă eşti albă, deja eşti frumoasă. Am câştigat şi un concurs de frumuseţe şi trebuia să plec în Delhi, dar exact atunci trebuia să îmi vină paşaportul”. La ambasada Ucrainei, un bărbat care lucra acolo şi care a ajutat-o să îşi obţină paşaportul, avea soacră din Republica Moldova, care locuia la câteva străzi de casa Nataliei, acesta i-a şi transmis un pachet.

Desigur că o să mă întorc

La sfârşitul discuţiei, Natalia îşi pune în spate rucsacul ei mare, de parcă întotdeauna este gata de a pleca undeva departe. O întreb dacă vrea să se reîntoarcă în India, îmi spune că s-ar întoarce pentru natura, cultura, oamenii de acolo şi pentru ca să se regăsească. „Încrederea şi riscul îţi fac viaţa mai frumoasă, dar un risc cu raţiune şi plus puţină naivitate”, spune ea.

Lasă un comentariu