Eu şi Vlad Cubreacov

Textul meu probabil este un offtopic faţă de tot ce se întâmplă acum în blogosferă. Un offtopic neintenţionat. Cu toată nebunia sau isteria creată, eu am uitat că m-am făcut prieten pe Facebook cu Vlad Cubreacov.

Eu am o relaţie specială cu el. Şi nu pentru că am participat demult la proteste şi mă simt frustrată că nu ştiu unde dispăruse. Nu. Pentru că eu eram undeva pe-acolo, pe-aproape. Pentru că eu eram în clasa a VIII-a (deşi nu ţin minte exact), când el a dispărut. Pentru că abia terminasem de comentat şi interpretat “Baltagul”. Pentru că Baltagul era romanul la care făcea trimitere mereu profesoara noastră de limba română. Pentru că Nechifor Lipan dispăruse şi pentru că profesoara noastră de română era soţia lui Vlad Cubreacov.

Eram copii şi tăceam că nu ştiam ce să spunem. Un liceu întreg nu ştia cum să se poarte, iar când nu ştii ce să faci, taci. Mergeam în marşuri ale tăcerii, ne rugam. Mamele noastre se rugau. Era un moment unde ficţiunea s-a întâlnit cu realitatea.

Cu prietenele mele din liceu făceam paralele între Baltagul şi ceea ce se întâmpla. Brusc a apărut şi Minodora, şi Gheorghiţă, şi indivizii răi, şi simboluri, şi sacru şi profan. Puloverul profesoarei avea nişte desene, pe care nu le-am descifrat decât după eveniment. Erau nişte copaci, oi, dealuri. Da. Drumul transhumanţei.

După asta s-a rupt tăcerea. Vorbeam, ne indignam, înjuram comuniştii, făceam scenarii şi speram să nu apară vreun baltag.

Apoi a apărut (el, nu baltagul). Am mai vorbit, ne-am indignat şi apoi a trecut.

Eu eram în clasa a VIII-a, fugeam de la ore şi mergeam în marşuri ale tăcerii. Acum am crescut şi nu mai merg niciodată in marşuri.

Lasă un comentariu