Momentul adevărului — 2

După ce arunci tricoul cu Che Guevara, încetezi să te gândeşti cum să organizezi un Fight Club, mai asculţi şi muzică Chill Out între Sepultura şi Prodigy, începi să priveşti lucrurile din politică altfel. Mai sensibil, începe să îţi pese (vorba ong-iştilor), de aceea… De aceea ar fi cam frustrant să te simţi şantajat şi amăgit cam o dată la două zile ascultând briefing-uri sau declaraţii.

Coaliţiile iau timp. Noi ştim. Am mai citit, am mai văzut în lume. Dar ele întotdeuna sunt atât de ipocrite? Da, ipocrite este cuvântul-cheie. Aproape că mai ipocrit ca în campania electorală.

Hai poate nu mai trebuie de spus apăsat şi pe silabe „Interes naţional” şi alte sintagme din astea. Se poate?

***

În continuare să vorbim despre regim autoritar. Noi ştim ce este autoritar şi nu doar din cărţi. Când noi ne temeam, acei care acum spun „autoritar” erau în siguranţă şi de cealaltă parte a baricadei, de partea sistemului.

Când în sfârşit presa a putut să exprime liber, să ajungă la toate conferinţele, să treacă în sfârşit şi pe la sediul PCRM, când eu puteam scrie liber pe blog, pe pereţi, pe străzi, când tinerii au început să nu se teamă să se întoarcă în cămine sau să meargă liber pe străzi, aceasta este numit „autoritar”.  Accentuez, noi ştim ce este autoritar. Accentuez, nu din cărţi.

***

În continuare — despre libera exprimare. Mie nu îmi place când exprimarea opiniei în public este etichetată ca o formă de presiune, de ameninţare. Eu dacă vreau să ies la protest, atunci ies la protest. Iar dacă un grup mare de oameni are la un moment dat aceeaşi opinie, nu este nimic mai minunat decât să iasă în vreo piaţă din centrul capitalei şi să o exprime.

***

Mai aştept şi alte explozii de ipocrizie. Poate din partea unor partide şi mai mici. În curând pe micile ecrane, iar dacă rugăm frumos — poate şi în cinematografe.

Lasă un comentariu