Noi întotdeauna ne ciocnim de oamenii mari din lumea mică. De dimineață până seara. Oamenii mari nu reprezintă vreo meserie, ci sunt doar acei care conștientizează că la un moment dat au putere asupra altor oameni.

Ei sunt funcționarul care spune că la 4:30 pleacă acasă, deși trebuie să lucreze până la 5; ei sunt nenea care îți dă voie să treci de gard la consulat; ei sunt fetele de la ghișee care pot să îți accepte documentele sau nu; ei sunt șoferul de microbuz care frânează brusc și urlă să închizi ușa mai repede, chiar dacă ai copil mic în brațe, pentru că ei în 44 de minute și 10 secunde trebuie să fie la stația terminus; ei sunt paznicii care nu îți dau voie să faci fotografii în locuri publice sau să ai acces pe spațiul public; ei sunt medicul de la urgență căruia îi este totuna că te doare; ei sunt polițiștii care dau cu picioare în tine, pentru că nu știu că pe clădirea Guvernului sunt camere de filmat; ei sunt taxistul de la aeroport care ridică taxele chiar dacă are loc un atentat terrorist și toată lumea are nevoie ajutor. Ei sunt peste tot.

Ei sunt oamenii experimentului Stanford, cărora dacă le dai bâta în mână (ori puterea de a decide cum se formează un simplu rând, de a-ți deschide ușa, ori de a-ți face legătura cu șeful lor), ei o să o folosească.

Există multe motive de ce ei fac asta, poate ei sunt dezgustaÈ›i È™i iritaÈ›i de meseria lor, de rutina lor zilnică, poate lor le place puterea, chiar È™i aÈ™a… de scurtă durată È™i fără a influenÈ›a prea mult oamenii din jur.

Ei sunt oamenii care la un anumit moment, într-un anumit loc, dețin puterea, iar tu depinzi de ei. Dacă ai timp, te cerți, cauți dreptatea, dacă nu – te conformezi. Și încă nu îmi dau seama care opțiune este mai bună.

Posted in oameni