-          Shhhh, liniște! Trebuie s-o întrebăm dacă i-o dat sau nu i-o dat! Eiiiii, d’apoi nu poate să râdă, să arate că se bucură? Cum așa să nu te bucuri? Oooof, de-am trece mai repede.

Vorbeau niște femei în fața Consulatulului Polonez.

-          Dar dacă nu îți dă viza, pierzi 60 de euro?

-          Oooof, de ne-ar da-o mai repede.

Erau de toate vârstele, mai tinerele, mai trecute de prima tinerețe, văzusem că cele de lângă mine erau născute în ’86 și ’61. Ajunge rândul la ele. Prima chiuie când coboară scările, alta răsuflă ușurat și cu lumină în ochi mulțumește Domnului, cea de-a treia își face semnul crucii.

Cineva întreabă ironic:

-          Dar ce le face acolo?

Cea mai în vârstă din ele stă emoționată în fața mea, se tot clatină de pe un picior pe altul. Le-au dat la toate viză. Un grup de femei apte de muncă, pline de viață, dar totodată în căutarea unei vieți mai bune, vor pleca în Polonia sau poate chiar și mai departe să lucreze. M-a surprins frica lor.

***

Pe 26 august ne porneam spre Vama Veche. La graniță erau zeci de mașini cu numere europene, în mare parte italiene. Zeci de mașini. Doar vreo câteva cu numere din Chișinău și Vaslui.

Era una din acele puține ocazii când îi văd pe cei plecați peste hotare. Nu am rude apropiate care să lucreze prin Italia sau Spania, nu primesc colete la fiecare trei luni, nu mănânc pască italiană și nu primesc haine cumpărate la reduceri de sărbători. Nu știu istorii triste despre cum ajung ei încolo, despre cum găsesc de lucru, cum le cresc copiii acasă, decât din presă.

Erau zeci de mașini pline cu moldoveni bucuroși care plecau înapoi. Înapoi unde? Acasă? Majoritatea erau cu copii. Desigur mașinile erau pline cu mâncare, vinuri și alte bunătăți cu care i-au încărcat rudele. Desigur ei erau tunși și cu dinții făcuți. Familii complete. Ei nu mai trebuie să revină să își vadă copiii, i-au luat deja. Își vizitează doar buneii.

Copiii nu se țineau de copaci și urlau că vor să rămână în țară, părinții nu plângeau. Nu știu dacă erau fericiți sau nu, cel puțin nu erau triști.

Ei nu trădează țara, nici oamenii, și nu scuipă în fântâna din care beau apă (fraza asta tot ne-o băgau în cap la universitate). Ei au dreptul firesc la circulație, dar, cel mai important, dreptul la o viață decentă sau poate chiar mai mult de-atât.

Ei nu au anunțat pe bloguri și pe Twitter: Dacă nu se alege președintele, ne ducem! Dacă avem anticipate, ne ducem!

Timid, când au observat că nu mai au cu ce hrăni copiii, au plecat.

Dar așa fac oamenii din toată lumea.

Posted in emo-post