Iubește-ți aproapele

Ieri, colega mea de cameră din Zimbabwe, se apropie de mine, mă oprește din scris, îmi scoate căștile din urechi și îmi zice foarte timid: am citit ceva despre țara ta, ceva nu tare bun. O să îl parafrazez pe Pușkin care zicea că desigur își disprețuiește țara din cap până în picioare, dar este trist dacă vreun străin împărtășește același sentiment. De aceea eu eram emoționată.

În capul meu erau tare multe idei: trafic de ființe umane, trafic de arme, vânzare de organe interne. Niște asocieri frumoase, nu-i așa?

-          Era despre traficul de ființe umane.

-          A, da, era așa ceva, dar nu mai este o problemă atât de mare. Sincer. De vreo câțiva ani nu citim prin ziare istorii despre fete traficate prin țările balcanice sau Turcia.

Simțeam că trebuie să o conving că spun adevărul.

Din cunoștințele mele foarte limitate despre subiect, i-am povestit despre moldovenii tare săraci de la sfârșitul anilor ’90, care migrau la munci peste hotare, fete tinere cărora li se promitea că vor avea grijă în liniște de un bătrânel în Italia, dar ajungeau bătute, amenințate, fără pașaport și forțate să se prostitueze prin Albania.

-          Ce fel de oameni ar face așa ceva, a întebat ea chiar uimită.

Primul meu gând, care evident nu a fost spus cu voce tare era: îmi închipui că la voi chiar toți oamenii se poartă frumos unii cu alții. O reacție obișnuită la critica țării tale este “whataboutismul”, de la sovietici cred că mi se trage. Dar am răspuns cu totul altceva.

-          Dar cum erau ele amăgite, cum era posibil, continuă ea.

Iarăși primul meu gând a fost să îi povestesc despre cumătrii, prietenii de-o viață, neamurile care le luau banii și pașaportul și le trimiteau cu bună știință să se prostitueze. Din câte eu îmi amintesc, deseori cam așa era. Noi citeam în ziare și ne speriam.

Apoi, mi-am amintit întrebarea ei despre oamenii care ar face așa ceva. M-am gândit, dacă îi zic că fetele deseori erau victime ale propriilor prieteni sau rude, ce-o să creadă colega mea despre poporul meu, despre țara mea și, în final, despre mine. Cum să îi explic că un prieten, un vecin, un cumătru poate să facă așa ceva. 99 de cumătri, blin.

Am ieșit pe stradă și am mers trei minute în liniște și m-am gândit: ce oameni ar face așa ceva. M-am speriat de propiu-mi popor, de zona mea de confort, de oamenii cu care împărtășesc atâtea lucruri: limbă, muzică, cultură, istorie, și simboluri.

***

Mergeam cu Diana și Vlad la București. Printre toate small talk-urile noastre, am ajuns să vorbim despre bunici, comuniști și deportări. Ne-am amintit că în unele sate aproape că nu au fost deloc deportați oameni. Ne-am mai amintit că nu veneau sovieticii și din capul lor deportau oamenii. Nu, ei primeau plângeri de la bunii compatrioți, vecini, cumătri. De-acolo ne tragem.

***

Noi suntem altfel, noi suntem mai buni, așa este întotdeauna. Cel puțin mie îmi place să cred asta. Deși, undeva, acolo în suflet ne-au rămas rămășițe, de aceea ne bucurăm când BMW-urile ajung într-un gard sau le sunt scoase plăcuțele cu numerele de înmatriculare. Dar o să treacă și asta. Trei generații de intelectuali ne trebuie, doar trei, și atunci sper că totul va fi mai bine.

 

Lasă un comentariu