Ieri, colega mea de cameră din Zimbabwe, se apropie de mine, mă oprește din scris, îmi scoate căștile din urechi și îmi zice foarte timid: am citit ceva despre țara ta, ceva nu tare bun. O să îl parafrazez pe Pușkin care zicea că desigur își disprețuiește țara din cap până în picioare, dar este trist dacă vreun străin împărtășește același sentiment. De aceea eu eram emoționată.
În capul meu erau tare multe idei: trafic de ființe umane, trafic de arme, vânzare de organe interne. Niște asocieri frumoase, nu-i așa?
-         Era despre traficul de ființe umane.
-         A, da, era așa ceva, dar nu mai este o problemă atât de mare. Sincer. De vreo câțiva ani nu citim prin ziare istorii despre fete traficate prin țările balcanice sau Turcia.
Simțeam că trebuie să o conving că spun adevărul.
Din cunoștințele mele foarte limitate despre subiect, i-am povestit despre moldovenii tare săraci de la sfârșitul anilor ’90, care migrau la munci peste hotare, fete tinere cărora li se promitea că vor avea grijă în liniște de un bătrânel în Italia, dar ajungeau bătute, amenințate, fără pașaport și forțate să se prostitueze prin Albania.
-         Ce fel de oameni ar face așa ceva, a întebat ea chiar uimită.
Primul meu gând, care evident nu a fost spus cu voce tare era: îmi închipui că la voi chiar toÈ›i oamenii se poartă frumos unii cu alÈ›ii. O reacÈ›ie obiÈ™nuită la critica țării tale este “whataboutismul”, de la sovietici cred că mi se trage. Dar am răspuns cu totul altceva.
-         Dar cum erau ele amăgite, cum era posibil, continuă ea.
Iarăși primul meu gând a fost să îi povestesc despre cumătrii, prietenii de-o viață, neamurile care le luau banii și pașaportul și le trimiteau cu bună știință să se prostitueze. Din câte eu îmi amintesc, deseori cam așa era. Noi citeam în ziare și ne speriam.
Apoi, mi-am amintit întrebarea ei despre oamenii care ar face așa ceva. M-am gândit, dacă îi zic că fetele deseori erau victime ale propriilor prieteni sau rude, ce-o să creadă colega mea despre poporul meu, despre țara mea și, în final, despre mine. Cum să îi explic că un prieten, un vecin, un cumătru poate să facă așa ceva. 99 de cumătri, blin.
Am ieșit pe stradă și am mers trei minute în liniște și m-am gândit: ce oameni ar face așa ceva. M-am speriat de propiu-mi popor, de zona mea de confort, de oamenii cu care împărtășesc atâtea lucruri: limbă, muzică, cultură, istorie, și simboluri.
***
Mergeam cu Diana și Vlad la București. Printre toate small talk-urile noastre, am ajuns să vorbim despre bunici, comuniști și deportări. Ne-am amintit că în unele sate aproape că nu au fost deloc deportați oameni. Ne-am mai amintit că nu veneau sovieticii și din capul lor deportau oamenii. Nu, ei primeau plângeri de la bunii compatrioți, vecini, cumătri. De-acolo ne tragem.
***
Noi suntem altfel, noi suntem mai buni, așa este întotdeauna. Cel puțin mie îmi place să cred asta. Deși, undeva, acolo în suflet ne-au rămas rămășițe, de aceea ne bucurăm când BMW-urile ajung într-un gard sau le sunt scoase plăcuțele cu numerele de înmatriculare. Dar o să treacă și asta. Trei generații de intelectuali ne trebuie, doar trei, și atunci sper că totul va fi mai bine.
Posted in Moldoveni
omul din bmw, în el este întrebarea, nu în maşină.
iar rămăşiţele care au rămas în suflet poate să vină din imposibilitatea de a-l iubi pe acest aproape după aşa faze . sau totuşi zici că nu trebuie dat cu mutra de asfalt, dar să-l iubim, cu toţii, da?
şi pe tărâmurile unde sunt mai mult de 3 generaţii de intelectuali s-a făcut ordine nu cu mănuşi albe, pân au ajuns la iubit aproapele.
iar noi încă nu ne-am decis măcar cine să facă ordinea, aşa că poate dura mai mult de 3 generaţii.
si daca cele trei generatii nu vor fi de intelectuali? ci tot de cumatri? ce ne facem sau ce se vor face?
“(…) nu veneau sovieticii È™i din capul lor deportau oamenii. Nu, ei primeau plângeri de la bunii compatrioÈ›i, vecini, cumătri.”
Daca tot spui un lucru, pai spune-l pana la capat. Soldatii sovietici nu erau detasati in Moldova ca sa vaneze potarnichi. Ordinele de la Moscova, semnate de Stalin si carora li se supunea in mod direct toata armata, erau cat se poate de clare in privinta deportarilor, ba contineau si cifre cu numarul (“norma”) de oameni spre a fi urcati in vagoane, sexul si varsta lor (informatia de la 11:15 spune totul: http://www.youtube.com/watch?v=oMXBJ3fbHGw)
Mai pe scurt, nu ne impiedica nimeni aici sa spunem lucrurilor pe nume despre deportari. Dar daca singura concluzie la care putem ajunge dupa vreo 80 de ani este “rusii ne-au deportat fiindca au fost chemati de moldoveni”, pai intr-adevar mai tre sa treaca cateva generatii de intelectuali. Fara suparare; nu e un atac la persoana – simt doar ca ne lipseste adesea echilibrul in treburile astea.
LaÅŸitatea ÅŸi perfidia sunt “calităţi” universale. Moldovenii nu fac excepÅ£ie. Mai ales când în joc e o bucată de pâine. ÃŽn acest negoÅ£ cu carne vie moldovencele aveau colegi din Ucraina, Bosnia, Albania… Nici Zimbabwe nu face excepÅ£ie.
“Ce fel de oameni sunt aia?”
E o intrebare extraordinar de interesanta and worth spending some time with it!
Totusi consider ca nu-i putem cataloga sub un singur dosar
Exista o diferenta mare intre turnatorii consateni din ’40, cumatrii care trimit rudele sa se prostituieze sau social nationalistii (Nazi) de care cunoastem atit de putin.
Myabe as a starting point, this would be interesting “Nietzsche and the Nazi” .. http://www.youtube.com/watch?v=pkq3Hn0x14I
Vlada, conform logicii tale poți ajunge și la concluzia că holocaustul parcă nici nu a fost, nici unul dintre evreii existenți parcă nu a fost omorât, altfel nu existau.
Cum stăteau copiii ascunși în păduri la marginile gărilor, și se uitau cum oamenii deportați scoteau mâinile pe geam. Geamurile erau pline de mâini ca pachetele cu chibrite. Atât mai puteau scoate afară cu speranța că cineva o să-și dea seama cine e. Iar apoi erau debarcați și mutați în marfare. Și erau trimiși dincolo de Magadan. Localitățile unde-i lăsau nici măcar nume nu aveau. Și nici localități nu erau. Oamenii erau lăsați practic în taiga și ei acolo înființau localitățile. Iar locul unde erau lăsați, așa și erau numite după distanța parcursă de la Magadan. Am o cunoștință, în pașaport la locul de naștere așa și scrie, kilometrul 147. O femeie care nu mai putea de străinătate a dorit să vină, măcar odată să vadă să vadă locurile natale, și cum a ajuns a și fost împușcată. Cum de nimeni nu vedea deportările? Oamenii pur și simplu dispăreau, și nimeni nu le mai dădea de urmă. Ca și cum nu au existat. Ei erau ridicați noaptea. Iar cum cineva auzea vre-o mașină, imediat luau familia și fugeau în alt sat. Și în satele putea oricine să-i amenințe și să ceară orice, doar spunându-le venetici.