Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Explicație: Mark Twain zicea că: Only two things we’ll regret on deathbed – that we are a little loved and little traveled (Только о двух вещах мы будем жалеть на смертном одре — что мало любили и мало путешествовали) și Dovlatov spunea că У нас есть свобода и молодость. А свобода плюс молодость вроде бы и называется любовью.

Eu uit, scriu să nu uit. Și aș putea să scriu numai pentru mine, dar adaptând citatul lui Ellsworth Toohey eu sunt autosuficientă, dar mai am nevoie de audiență uneori. (Atenție: text tare lung! Ah, da, mare talent la fotografiat nu am, adică deloc.)

Pe-un picior de plai

Vara mea trebuia să înceapă undeva prin Cornwall, în Marea Britanie, apoi pe Ben Nevis, prin Scoția, apoi vreo câteva zile căscând gura prin Londra, luând prânzul cu Mariana și citind prin parcuri, apoi prin Bath și, în sfârșit, Stonehenge. Biletul era cumpărat și traseul era făcut cam din ianuarie. Dar uneori nu totul iese așa cum planifici, iar după cum se adeverește mai apoi, iese chiar mai bine.

Cu tristețe în suflet, am zis: în luna iunie – niciun weekend în Chișinău (deși da, cu același succes puteam să citesc cărți pe balcon la Schinoasa). Zis și făcut.

Morovaia.

Morovaia este satul necunoscut de lângă Butuceni. Se văd aceleași stânci, același Răut, case în culori albăstrii, obloane galbene, garduri din pietriș, aceeași beznă ca în Butuceni, doar că mai liniștit, mai autentic și fără de turiști. La Morovaia poți să citești sub nuc, să admiri casele, cu tot felul de uzoare și lebede desenate pe porți, mai vezi fântâni și căminul cultural; poți să sari în luntre pe Răut, să vorbești cu localnicii despre “a cui ești”, să furi ceapă, iar, suprinzător, din zări necunoscute să se audă After Dark.

Observație: În orice sat din Moldova nu te-ai duce, dacă stai măcar o zi, se va auzi cel puțin o dată jingle-ul de la Radio Moldova: aici Chișinău, Radio Moldova, este ora…

Mai poți să sari gardurile în casele închise cu lăcate, să hrănești caprele și să te joci cu iezii. Mai observi cu tristețe că fiecare a treia casă  este nelocuită și are un lacăt ruginit. Te mai gândești: n-ar strica de cumpărat aici o casă.

În unele călătorii este important să ai despre ce să taci cu oamenii cu care mergi. Mulțumesc pentru asta.

 

 

În buncăr!

Prin iarnă citisem postarea lui Benia despre buncăr. Apăruse acea neliniște că în Moldova atâtea locuri palpitante sunt, iar eu nu le cunosc.

Observație: este destul de dificil să găsești oameni cărora să le zici “Hai mâine încolo!” și ei chiar să meargă. Cândva, într-un viitor apropiat toți vor să meargă, mâine – prea puțini. Noroc de Paula care a găsit entuziasmul, oamenii, dar mai important mașinile.

Mergi prin pădure, pe-un drum straniu, în jur desiș, apoi copacii dipar și vezi o încăpere deloc palpitantă. Maaaare buncăr, te gândești. Dar îți amintești de cele 30 de milioane de ruble băgate în el și faptul că trebuia să fie centrul de comandă al țărilor pactului de la Varșovia (sună impunător, da?), te uiți în jos, numeri vreo șapte etaje și ele încă nu se termină, mai vezi apă și gheață, devine mai interesant.

Afară e cald, prea cald, atât de cald încât vrei în buncăr. Înăuntru sunt încăperi de tot felul, inscripții, labirinturi, camere luminoase, apoi camere întunecoase, atât de întunecoase încât arunci o pietricică să vezi dacă este podea sau cade în gol. Picioarele se împotmolesc în ceva umed și vâscos, i se zice steclovată.  Mai multe detalii despre buncăr aici.

Persistă această stranie, de parcă suntem străini locului, iar de undeva băștinașii ne veghează. Noi am scăpat! La doar câteva săptămâni, jurnaliști erau agresați de către oameni ciudați și agresivi. Au apărut istorii de tot felul, că pe lângă extragerea de metale (nu prea îmi imaginez cum e asta), acolo se mai ascund și droguri. Probabil jumătate din oamenii dispăruți din Șoldănești sunt undeva pe la etajul 10. Eram invidioasă pe jurnaliști, ei avut parte  de toată distracția, noi – doar am făcut fotografii. Detalii și fotografii aici.

După buncăr, mergem în Poiana, la marginea satului se deschide priveliște frumoasă cu Nistru și stânci. Tocmai bun de oprit, uitat la apă curgătoare și făcut frigărui.

 

Transnistria – Moi zavod, moia gordosti

Prima dată am fost în Tiraspol prin 2008. Juca Sparta Praga cu Sherrif Tiraspol. După o pauză de patru ani, stânga Nistrului trebuia de descoperit, mai ales când în calitate de ghid este un american. Suprinzător, dar în ultima vreme, mai mult străinii îmi zic ce locuri pot să vizitez în propria-mi țară și care e istoria acestora.

Prima destinație a fost Pohrebea, frumoasa biserică de la Pohrebea, care tot apare în fotografii, reportaje de tot felul, în care ne exprimăm regretul că astfel de monumente sunt uitate.

Au urmat multe sate cu tancuri, cu Lenin, cu soldați sovietici necunoscuți. Un număr impunător și amețitor. Și parcă ai vrea uneori să vezi un havuz colorat cu muzică, dar nu, vezi monumentul soldatului necunoscut sau un Lenin alb! Monumente care nu mi-au trezit mândrie, durere sau gânduri legate de trecutul istoric, și totuși unicul monument care m-a întristat a fost cel dedicat tinerilor care au murit în războiul din 1992. Dincolo de mesaje patriotice și flori, acolo erau și fețele lor, iar când războiul are o față devine tare trist.

La Byciok iar am avut parte de priveliști frumoase cu Nistru și-am făcut fotografii cu părul în vânt.

Am mers pe pod. Apărătorii de-acolo încruntați ne-au zis, doamne ferește, să fotografiem posturile de la începutul podului, ceea ce eu, firește, am uitat, iar ei toți au pornit amenințător spre mine.

Eu nu știu cum transnistrenii pun fotografii pe Odnoklassniki, în jumătate din regiuni nu se poate de fotografiat. Serios. De exemplu, la cetatea de la Bender ni s-a spus să nu fotografiem în anumite direcții. Nici nu mai ții minte care, știi doar că trebuie să ai grijă!

La Bender este bustul baronului Munchaussen. De unde nu te aștepți apare omul care povestește că zburat pe lună. Și zâmbești, pentru că așa trebuie.

În Tiraspol peste tot vezi inscripții cu Pomnim, Gordimsia, Chtim! Simt un fel de tensiune, peste tot sunt tancuri și monumente de tot felul. Am înțeles că ei nu uită. Dar n-ar strica. Puțină relaxare și culoare lipsește orașului. Toate tancurile, Leninii, generalii sunt pur și simplu triști. Doar la havuzul de lângă cinematograf am scăpat de povara memoriei lor istorice. În cinematograf, se deschidea festivalul filmului suedez. Important: m-am fotografiat cu Nina Shtanski!

Tot în Tiraspol, după toate inscripțiile în rusă și toată vorba rusească, ajungi în  “La plăcinte” scris în grafie chirilică și asculți “București, București” de Gică Petrescu.   Detalii și fotografii, pe ospoon.eu (apăsați, e frumos).

Fête de la Musique

 Fête de la Musique se organizează de tare mulți ani. Lume bună și frumoasă, muzică și tradiționalul meci de fotbal între medici și artiști. Dar înainte de concert,  se cer plăcinte și vin. Pornești printre copaci și dealuri la pădurar, te oprești lângă un stejar de vreo câteva sute de ani și asculți muzică românească cântată la tot felul de instrumente stranii (ar cam trebui să știu cum se numesc). Pădurăreasa face cele mai bune plăcinte din lume. Serios. Mai multe detalii despre eveniment aici.

Ce se întâmplă după gard?

Ultimul weekend din iunie, au venit regiunile la noi, spus în limbajul societății civile de la noi, am construit poduri între Transnistria, Găgăuzia și Moldova. S-a vorbit despre inițiative sociale și social media. Se pare că unii transnistreni cred că Șevciuk a venit la putere și datorită discuțiilor și inițiativelor promovate pe rețelele sociale. Tinerii boemi de la Chișinău n-au ascultat discursuri, dar au venit seara la cântat și dansat. În sfârșit, transnistrenii au văzut că dincolo de prelegeri plictisitoare despre istoria conflicului, integrare europeană și coffee break-uri, Chișinăul și tinerii de aici pot să cânte și să danseze. Marea descoperire a serii: Vitalie Manjul. Detalii despre eveniment aici. Eu tot m-am dat cu părerea:

Cum mi-am petrecut sfârșitul lucrului:

Când știi că mai ai de lucrat o lună, e numai apatie și un soi de melancolie. De aceea, eu de câteva ori m-am tot pornit la lucru să zic că mă concediez. La început, n-am fost luată în serios. Am mai lucrat. Am mai încercat să mă concediez. Cu insistență, reușești și asta.

Barcelona (pentru Diana)

–          Vlada, noi trebuie să mergem numaidecât în Barcelona. Acolo e așa de frumos, e Gaudi, e plajă, e Costea, zicea Diana.

Iar eu, tocmai atunci, citeam pe balcon Fiesta lui Hemingway, despre mic dejunurile spaniole, absinth, munți, câmpii, tauri și Pamplona.

Am luat biletele, așa, în grabă, să nu ne răzgândim. La București, am ajuns în sfârșit la Londophone. Vlad deschisese terasa. Acolo e ca acasă: reviste cu Dorin Chirtoacă, inscripții în rusă, Gândul Mâței și moldoveni. Toți fac cunoștință cu toți, și toți sunt veseli și frumoși. Am mâncat harbuz.

Există orașe în care nu prea crezi că o să te întorci vreodată. De exemplu, Hamburg. Și există orașe în care ești sigur că o să te întorci cât de curând. Barcelona.

Cum să scriu să fie pe scurt…

După ce avionul a întârziat cu vreo patru ore, după ce ne-am învârtit prin centrul Barcelonei de vreo două ori până am găsit destinația, era deja trecut de miezul nopții și totuși am ajuns la discoteca pe plajă, unde am mai sărit puțin, am discutat despre obiectivism la patru dimineața, am mers pe plajă, am văzut o bucată de răsărit și-am ajuns înfrigurate acasă. (Da, mama, eu uneori nu dorm noaptea!)

Diana avea o mică fixație de a nu ne purta ca turiștii și deodată m-a prevenit că niciun fel de Paella și Sangria, iar aparatul foto de la gât se poate și de mai ascuns câteodată. Zis și făcut. Chiar dacă Lilian făcea check-in-uri la 4 Gats și ne zicea că acolo vine Woody Allen, noi insistam să mergem în locuri mai puțin turistice.  Hm, și totuși, mai departe evenimentele se amestecă și apar locuri încețoșate, o fi poate mai simplu cu fotografii.

Am stat, am vorbit pe mâță, am încurcat oamenilor să se fotografieze. Nouă tare ne-a plăcut pe mâță!

Celebrul 4 Gats, din care trebuie de făcut check-in

Barcelooona – it was the first time that we met

Gaudi. Peste tot Gaudi. Și puțin Dovlatov.

Taj Mahal, Turnul din Pisa… Noi am vrut să o facem și pe asta. Cinci minute ne-au luat.

Am plecat să îl căutăm pe Dali. Am găsit-o pe Gala.

Iar țara te urmărește peste tot. PrimFilat, nu PrimPlahotniuc sau PrimVoronin!

Pe Gaudi nu m-am prefăcut că îl înțeleg. Poate citesc prea mult despre arhitectură modernă în ultima vreme.

–          Vlada, știi am văzut că lumea a fost prin locuri turistice în Barcelona. Sunt frumoase, am putea merge data viitoare, a zis Diana.

În curând, o facem și pe asta.

Istanbul

La nici o săptămână de la întoarcerea din Barcelona, am plecat în Istanbul pe aproape o lună. Nu, nu la odihnă, la învățat, iar eu încă nu știam ce mă așteaptă. Istanbulul merită mai mult decât un paragraf dintr-o postare pe blog. Te amețește cu incoerența și haosul lui, în același timp cu exactitatea la care preoții încep a-și spune rugăcinea, cu arhitectura dezorganizată din care cu greu poți desprinde istoria orașului. Acolo se citește melancolia (huzun, îi spune Pamuk) unui mare imperiu apus și tradiții noi care prind rădăcini. Un oraș melancholic și incoerent.

Oameni și locuri dragi

Când ajungi în țară ai două posibilități: să mergi la vreun local în central capitalei, să bei bere Chișinău și să întâlnești mai toți cunoscuții. Se poate și altfel. Mergi la o margine de Bălănești, te uiți la priveliști cu Nistru, sat și autobuzul galben. Intri în magazinul local, se aude un cântec rusesc, iar bărbații beau bere de dimineață. Cauți Nistrul printre popușoi, eventual ajungi la el. Te uiți la băieții care sar în apă de pe celălalt mal și strigă către ceilalți: Iau la mine!

Observație: De pe malul celălalt sunetul vine mai încet. Băieții sar în apă, vezi stropi peste tot și apoi se aude: Pleeeosc! Fascinant oarecum.

Vara se termină cu discuții despre identitate, cine suntem, ce vorbim, cum scriem,  cum îi tolerăm pe alții și cum flacăra românismului nu se stinge. Așa, tocmai potrivit, să nu uit de unde vin și unde trebuie să mă întorc.

Am scris să nu uit. Mai mult despre locuri decât despre oameni. Dar oamenii se regăsesc în locuri. Sper.

P.S. O să fac ceva să arate mai bine fotografiile pe blog:) Dar și o să mă învăț să fotografiez.

Lasă un comentariu