Despre drame

* Pentru a citi, ascultaţi asta. 

Ţările mici au micile lor momente de glorie, de băgat în seamă peste graniţele ţării. Deseori, acestea nu sunt cele mai frumoase momente. Azerbaijan a rupt totul cu „Ty kto takoi, davai dosvidania”, noi avem profesorul de geografie de la Bălţi.

328,971 de vizualizări pe Youtube în cinci zile. 7,276 de comentarii, iar cât eu scriu asta, tot mai apare câte unul. Comentariile sunt de tot felul, despre cum ruşii au ajutat Bălţiul să se dezvolte, despre cum ruşii sunt toleranţi, chiar dacă ne numesc “moldovaşca”, despre cum l-am bate sau ucide pe profesor.

***

În grupa mea învaţă cinci britanici, dintre care doi part-time, restul – vreo 27 suntem din toate colţurile lumii. Împart bucătăria cu alţi şapte oameni, dintre care nici un britanic, dar patru chinezi. În campus există magazin numai cu mâncare pentru asiatici. Iar conducerea universităţii, a promis că în curând va deschide restaurante cu specific naţional. Nu se simte că This is England ca în filme sau că England is for the English (deşi, debatable şi-aici).

***

În primele 30 de secunde din a privi acest video, apare un sentiment, care mi-a luat câteva zile să îl definesc: e deznădejde. Deznădejde în a lupta cu morile de vânt. Fiecare din noi adună păreri şi trăiri despre alţii, dar nu întotdeauna le manifestăm. Poate sunt statusuri pe FB, postări pe blog-uri, dar uneori vine acel moment cand trebuie să zici totul, dar mai ales cu înjurături.

***

În acel video nu este vorba despre lupta istorică între ruşi şi români, este drama personală a unui profesor. Un profesor care are ideile lui despre adevărul istoric (adevărul istoric e subiectiv), un profesor vorbitor de limbă română, dar care nu prea are unde să vorbească româna în Bălţi (cel puţin în spaţiul public), un profesor care ani de-a rândul lucrează pe un salariu mizerabil (realitate), având o audienţă formată din oameni cel puţin mediocri (percepţie). Şcolile profesionale nu oferă cei mai buni şi luminaţi elevi.

***

Elevii de astăzi nu sunt elevii de altă-dată. Respectul pentru profesor a dispărut. Profesorul este perceput ca un om care trăieşte pe un salariu de nimic şi caută surse alternative de supravieţuire, de exemplu, mită. Profesorul nu este un mentor, el nu inspiră şi nu contribuie la formarea personalităţii copilului. Aşa este imaginea profesorului de azi. Copiii, fie învăţaţi de-acasă, fie uitându-se la colegi, dezvoltă această lipsă profundă de respect şi un oarecare dezgust faţă de profesor. Asta este drama profesorilor.

***

Am învăţat la liceul “Prometeu”, acolo totul era liniştit şi frumos. Acolo m-au învăţat că eu am o părere şi ea contează, acolo m-au învăţat să gândesc, nu să repet ce au gândit alţii, acolo m-au învăţat că eu am drepturi, în acelaşi timp ştiam că eu sunt doar elev. Am absolvit o şcoală simplă, de cartier, am văzut pentru prima dată copii ai căror părinţi sunt alcoolici, copii care au părinţi peste hotare, copii care merg la şcoală pentru a-şi bate joc de copiii mai mici sau pur şi simplu pentru a pierde timpul. Acolo am zis o dată că eu am drepturi, am zis tare şi hotărât, s-a urlat mai tare că n-am eu niciun drept. Acolo am plătit pentru prima dată mită, pentru ca să “hotărăsc întrebări” şi să liniştesc spiritele care le-am ridicat tot zicând că am drepturi. La “Prometeu”, un coleg a zis în timpul pauzei cuvântul “pulă”, doamna profesoară care tocmai intrase în cabinet a luat agenda a scris destul de mult şi a chemat părinţii la şcoală. La şcoală însă am auzit tot felul de cuvinte. Mai mult ca atât am auzit ameninţări la adresa profesorilor. Profesorul de istorie era bătrân şi încovoiat, avea o geantă neagră de piele roasă, avea şi el adevărul lui istoric, dar nu îl povestea, el întreba tema pentru acasă. Pentru prima dată am văzut să se vorbească aşa cu un profesor. Iar profesorii răspund corespunzător.

Asta este drama şcolilor şi liceelor. Asta este drama imaginii profesorului.

***

Când nu vroiam să povestim tema pe acasă la universitate, provocam profesorii la discuţii despre unionism, limbă şi identitate. Funcţiona mereu. O oră şi douăzeci de feerie. Iar profesorul, profesorul mereu avea o părere. Când în ţară este secetă e mai bine de discutat despre marşuri unioniste. Când bem mai mult de două beri (fiecare cât poate), se încep discuţiile despre clopotul dăinuirii neamului nostru. Asta este drama noastră, a tuturor.

***

Incidentul de la Bălţi e o amestecătură de drame. Nu e despre ruşi şi români. E apăsător să trăieşti într-un oraş în care nu poţi vorbi în spaţiul public în limba ta, e dezamăgitor să fii mentor, să încerci să înveţi, când vezi doar lipsă de respect, e o tristeţe profundă să contribui la a crea vise şi aspiraţii şi să vezi că oamenii nu le au şi nici nu o să le aibă.

P.S. Mulţumesc lui Sergiu pentru discuţie, aşa am încercat şi eu să înţeleg mai bine ce se întâmplă şi de ce.