Pe curând, Chişinău

Pe curând, Chişinău, oraşul în care tinerii îşi petrec vacanţele şi în care la început de ianuarie părinţii îşi petrec copiii în alte oraşe. Oraşul care ne este drag din cauza oamenilor, şi care ne este cu mult mai drag de Paşti sau de 1 ianuarie când nu este nimeni pe stradă. Oraşul care provoacă o tristeţe calmă când vezi iarna, pe cer înnourat, blocurile de la Ciocana sau fabrica Viitorul; oraşul în care pe strada Zelinski şi pe lângă porţile oraşului este o mâhnire apăsătoare, iar haosul de pe strada Testemiţanu aminteşte de vreun stat semi-eşuat african.

Oraşul billboardurilor cu feţe necunoscute, oraşul cu vedete provinciale şi pretenţii, şi politicienilor cu aspiraţii mici departe de dorinţe de a intra în istorie.

Oraşul în care toţi se ştiu; foştii iubiţi stau la aceeaşi masă la colţuri diferite, femeile de peste 30 de ani se uită în gol cu ochi melancolici îndrăgostiţi, iar amanţii amanţilor se cunosc.

Oraşul exhibiţionismului, unde dragostea este afişată la tot colţul (<3 <3 <3), dar atât de ordinar.

Oraşul jumătăţilor de vise, apoi viselor spulberate, înlocuite cu vise tot mai mici şi confortabile.

Oraşul supravieţuirii, în care o ninsoare puternică paralizează tot. Numai cel puternic depăşeşte aceste cumpene. Oraşul bătrânelor care merg printre maşini pentru a nu cădea pe jos. Oraşul băltoacelor şi al zăpezii negre ce ţine până în primăvară.

Oraşul lipsei de empatie în care în faţa cafenelelor e gheaţă, ţurţurii îţi cad în cap, iar dacă cazi trece timp până cineva te ajută.

Oraşul încruntării, de parcă fiecare zâmbet ar costa.

Oraşul inuman în care vânzătorii vând la -15 grade, iar şoferii de microbuz au o iconiţă, un pachet de şerveţele şi o sticlă de apă de 1.5 litri, iar apoi ne întrebăm de ce ei nu zâmbesc.

Oraşul în care trebuie să ştii oameni care hotărăsc întrebări ca să îţi fie confortabil, în care trebuie să zici mereu „Bravo! Ţine-o tot aşa”, chiar dacă deloc nu vrei asta, pentru că niciodată nu ştii cum ajungi la ei!

În acelaşi timp, oraşul în care oamenii se întorc mereu şi zic  tot mai des „Mulţumesc” şi „Mă scuzaţi”. În care am ieşit de vreo trei ori la brad să beau izvar şi să fac fotografii, pentru că e lumină, şi e frumos. În care, dacă mergi prin centru, întâlneşti cel puţin vreo trei oameni care te cuprind sincer. În care toate aceste legături creează o linişte nemaiîntâlnită. Unde poţi vorbi despre cărţi, politică, artă, şi în acelaşi timp despre cum se face ţuica sau tăiatul porcului, cu aceeaşi seriozitate şi implicare. Oraşul poveştilor şi oamenilor povestitori. Oraşul amintirilor. Oraşul în care se aud cocoşi şi care înverzeşte superb. În care ştii unde găseşti oamenii dragi şi vorbeşti cu ei până dimineaţă. În care sper că ai să faci vreodată ceva care o să bucure mulţi oameni.

Oraş şi amintiri care încap într-un laptop, Kindle şi un Ipod, în 2000 de Facebook frienzi, care tot mai povestesc, ceea ce îţi dă libertatea să mergi liniştit să cauţi, peste mări şi ţări. Să cauţi, să te întorci, mai puţin provincial, mai puţin limitat, să iubeşti în intimitate, să fii mai empatic şi fericit. Să iubeşti pentru sine, dar nu pentru ţară.

* Şi ascultăm asta, doar pentru că e frumos.

Lasă un comentariu