Requiem pentru vise

* Pentru a citi, ascultăm asta.

Dovlatov spunea că «Люди меняют не страны, а одни печали на другие», s-ar putea să aibă dreptate, totuşi el a devenit popular după ce a emigrat din URSS. Şi totuşi parcă vrei să crezi că există ţări care îţi îngroapă visele, chiar dacă ştii sigur că singur eşti responsabil de îngropatul propriilor vise şi deplângerea lor după 3 zile, 9 zile, 40 de zile, un an şi tot aşa.

***

Eu mă las de scris. Până se termină semestrul, iar aici semestrele sunt scurte. O să mă izolez de cele moldoveneşti, nu lumeşti, şi o să mă prefac că trăiesc într-o Castalie.

***

Nu înţeleg multe. Când nu înţeleg, tac, ca apoi să înţeleg.

Nu înţeleg ce se întâmplă cu cultura noastră unde unica activitate e de a cheltui sute de mii de lei pe un portal inexistent, unde nimic nu se întâmplă şi unde artiştii mor de foame.

Nu înţeleg cum nimeni nu se autosesizează când fondurile se cheltuie aiurea, cu un tupeu de neimaginat.

Nu înţeleg cât de tare poţi să îţi baţi joc de oraş, să îi tai toate parcurile (Valea Morilor, Valea Trandafirilor, Parcul La Izvor), cum poţi să îl laşi de izbelişte, plin de gropi, de mizerie, pentru a sărbători mica Unire la Iaşi. Cum poţi să te uiţi cu indiferenţă cum apar pristroici şi gherete sau cum în Piaţa Centrală oamenii sunt striviţi. Cum poţi să urâţeşti un oraş şi să îl laşi numai cu “bube, mucegaiuri şi noroi”. Cum poţi să nu înţelegi că un oraş e ca o casă, trebuie să fie confortabil, să îţi placă, să te liniştească, să te bucure şi să fie armonios. El trebuie să respire, să aibă cultură, să aibă verdeaţă, să aibă formă, să păstreze istoria şi să prezinte o moştenire. Mai ales, să dai şansa locuitorilor să poată chema fără de ruşine oaspeţi.

Nu înţeleg cum pretinzi a fi politician când te comporţi ca un bandit ordinar şi toate acţiunile nici măcar nu sunt inspirate din cărţi despre mafie cu principii şi valori, dar din seriale ruseşti de cea mai proastă calitate. Nu înţeleg cum poţi să lucrezi cu aceşti bandiţi.

Nu înţeleg cum pretinzi a fi politician când te comporţi ca un bolnav mintal, când zici că vrei schimbare, dar nu faci decât să pui impedimente, pentru că dacă tu nu poţi, nimeni să nu poată. Să tragi la fund, doar pentru că tu eşti la fund demult şi fără şanse de reabilitare.

Nu înţeg cum pretinzi a aduce reforma când tinerii dornici de schimbare, care lucrează mai mult din altruism sunt impuşi să lucreze cu experimentaţii profitori de sistem; cu care ori începi să te asemeni, ori te duci, pentru că nu poţi lupta cu ei.

Nu înţeleg cum poţi fi tânăr, energic, muncitor, inovator, plin de vise şi să accepţi vechile metode de angajare, cu toţi cumătrii, logodnicele şi prietenii de pahar şi vechile standarde de eficienţă, de a face tot posibilul să nu lucrezi şi să fii mândru de asta.

Nu înţeleg cum să zici că lucrezi într-o organizaţie non-profit dacă tot ce caută acea organizaţie e profit.

Nu înţeleg oamenii. Nu înţeleg de ce îşi bat copiii până la moarte, nu înţeleg de ce nu găsim omenie de a găsi un elicopter pentru a-i salva, nu înţeleg de ce permitem bătrânii noştri să fie bătuţi până la moarte, iar apartamentele lor luate de bandiţi ordinari.

Nu înţeleg judecătorii care deja nici de Judecata de Apoi nu se mai tem, darămite de legile din astă-lume.

***

Dar nu, noi nu suntem de vină pentru nimic ce ni se întâmplă, pentru că atunci când s-o împărţit norocul, fost-am duşi noi la lucru.

Noi am fost în calea tuturor răutăţilor. Sincer? Sud-coreeni au fost mereu la mijloc între conflictele dintre Japonia şi China, de decenii nu îşi văd rudele din partea de Nord, despre care ştiu în ce suferinţe trăiesc şi cum mor de foame. În Coreea de Sud, de ani de zile, un grup de bâtrânele ies la protest în faţa Ambasadei Japoniei şi îi roagă să îşi ceară iertare pentru faptul că atunci când erau adolescente au fost forţate să se prostitueze şi şi-au pierdut tinereţea satisfăcând militari japonezi. Japonezii aşteaptă bătrânelele să moară şi nu mai au mult de aşteptat. Sud-coreenii lucrează câte 12 ore pe zi şi peste program, pentru că ei ştiu că trebuie să ajungă din urmă. Ei nu au timp să se gândească la răutăţi şi la noroc.

***

Eu am să fac detoxifierea minţii şi n-am să mai scriu, măcar o lună, am să mă străduiesc nici ştiri să nu citesc, cu replici din Moldoveni Celebri, departe nu ajungi în viaţă.

***

O primăvară frumoasă să avem. Şi nu uităm ce a zis Vonnegut că indiferent de cât de corupte, lacome şi fără de inimă vor deveni guvernele noastre, corporaţiile noastre, media noastră, instituţiile religioase şi caritabile, muzica va rămâne oricum minuntă. Ascultăm deci acest cântecel.

 

Lasă un comentariu