Oameni şi locuri dragi sau cum războiul politic trebuie oprit

*Pentru a citi, ascultaţi asta.

Disclaimer: am găsit şi eu când să mă las de scris.

E trist să vezi că oamenii tăi dragi scriu toată ziua despre politică, iar ei nu scriu despre cum războiul politic trebuie oprit, ci într-un mod primitiv îl continuă.

E trist să vezi sarcasmul şi micile răutăţi între tinerii dintr-o tabără şi din alta (“scule” i-ar numi editorialiştii, dar cuvântul nu mai este la modă), tineri care cândva făceau campanii împreună împotriva comuniştilor şi pentru democraţie.

E trist când habar nu mai ai cine sunt ai noştri şi cine sunt ei, ceilalţi, duşmanii. Înainte de 2009, era clar, de asta eram, cel puţin în aparenţă, mai puternici. Nimic nu exprimă atâta deznădejde decât o intelectualitate divizată cu oameni asmuţiţi unii împotriva altora.

***

Nu înţeleg de ce unii oameni îţi dedică întreaga viaţă doar distrugerii şi nefericirii unor oameni, iar indirect a şi mai multor oameni, uneori chiar a unei întregi ţări. Când exact aceeaşi energie poate fi folosită într-o cu totul altă direcţie, aşa, ca să rămâi in istorie şi oamenii să fie fascinaţi de tine încă pe decenii înainte. Bani pentru binefacere? Toţi pot să o facă. Reformarea sistemului? Unităţi, şi o dată în câteva decenii.

Într-o mare putere e palpitant să fii rău, egoist, să şantajezi, să faci alianţe ascunse, dar într-o ţară mică şi provincială ca Moldova? Nici palpitant, nici înălţător. Atunci de ce?

***

Ar fi bine ca cei doi pur şi simplu să joace o partidă de şah, sau să se bată, sau la urma urmei, să mă ierte părinţii, cum scria cineva pe Facebook: “O mai ramas Plahotniuc si cu Filat sa-si scoata pulile sa si le masoare, in rest cam au incercat de toate.” Poate asta o fi soluţia?

Pe un perete pe strada Mateevici era scris că războiul e făcut de oamenii care se cunosc, dar în care luptă oamenii care nu se cunosc, am parafrazat într-un mod tare urât, pentru că demult a fost şters şi uitat.

***

Până una-alta, oamenii tot săraci rămân, copiii sunt bătuţi până la moarte de părinţii lor, iar vecinii strâng din umeri zicând că n-au ce se băga în treaba unui tată care îşi ucide în bătăi fiica. Nimeni nu crede că este de vină în acel caz, toţi ştiau, toţi au tăcut. Nu era problema doar a familiei, era a străzii, a comunităţii, a statului, a sistemului. (Apăsăm pe link şi conştientizăm în ce societate trăim) Criza socială adâncă, miile de copiii crescuţi fără de părinţi, părinţii alcoolici vor deveni o problemă mare destul de curând, atâta timp cât stau în sate uitate de lume, nimeni nu îi bagă în seamă. Dar în curând, tare curând.

Ar fi frumos ca cineva să zică: hai să fac copiii din această ţară fericiţi!

Dar nu, interesele meschine, orizonturile înguste, poate traumele din copilarie (ar zice Freud), îi fac să zică: hai să îl fac pe ăsta nefericit!

***

De ce oamenii sunt răi? Este un film tare bun, despre trei indivizi care sunt prinşi într-o tranşee a nimănui pe frontul sârbo-bosniac. Doi sunt sârbi, unul bosniac. Când sârbul are în mână arma, la întrebarea cine a început războiul, se răspunde că Bosnia; când bosniacul are arma în mână prima întrebare e: cine a început războiul? Serbia.

Bun film, bun sfârşit, pe lângă răutatea iraţională dintre oamenii care cunosc aceiaşi oameni, care vorbesc aceeaşi limbă, se mai arată de ce instituţiile europene şi internaţionale sunt inutile în războaiele noastre interne. (Pentru că ne e lene, putem apăsa aici pentru întreg filmul cu subtitluri în engleză)

***

P.S. La 6 martie, este premiera filmului Mama Illegal, despre tragedii naţionale, despre cum dacă cineva ar vrea, ar putea să facă oamenii mai puţin nefericiţi.

Lasă un comentariu