Ai noştri

Pe doi decembrie în 1996,  mama plângea. Zicea că în curând totul va fi tare rău. Am văzut-o pe mama plângând de două ori în viaţă din motive oarecum bizare: la moartea lui Vlad Listiev şi la victoria lui Petru Lucinschi.

Exact 12 ani în urmă, de dimineaţă am aflat că au câştigat comuniştii. 71 de mandate.

–          Mama, de ce nu plângi?

Cu trecerea timpului, a dezamăgirilor, apare un fel de imunitate la tot felul de fărădelegi, nedreptăţi şi nenoroc. E mai trist însă când te adaptezi la anumite condiţii decât condiţiile în sine.

În 2003 umblam în marşurile tăcerii pentru Cubreacov, în 2009 nici nu mai ceream pedepsirea ucigaşilor lui Boboc (De altfel, când o să aflăm cine l-a răpit pe Vlad Cubreacov?). În 2011, dădeam interviuri despre Idite Nahui Party cu riscul de a rămâne şomeră, acum mi-e indiferent, nu pentru că sunt la o oră cu trenul de Londra, ci pentru că m-am deprins.

***

Dincolo de faptul că m-am deprins, eu ştiu că suntem acolo unde suntem pentru că i-am susţinut cu euforie şi iraţionalitate pe „ai noştri”. După 2009, presa, ong-urile, bloggerii şi politicienii erau cei mai buni prieteni. Dialoguri, transparenţă, comunicare, bucurie, libertate! Au venit ai noştri! Coffee break-urile şi conferinţele niciodată nu au fost atât de relaxate.

Publicăm o investigaţie? Nu, ei sunt ai noştri.  Vorbim de rău? Nu, acolo lucrează ai noştri. Mergeam la televiziunile lor, să ne vadă ai noştri; nu criticam televiziunile lor, pentru că acolo lucrau ai noştri; dădeam mâna cu ei, le uram şanse, pentru că sunt ai noştri.

Cei trei se înţelegeau atât de bine între ei, îşi intrau binevoitor în situaţie, abia când nu au mai putut să intre în situaţie şi-au amintit că sunt oponenţi politici şi că au alegători. Nu, niciunul nu este nevinovat şi victimă a unei Alianţe mafioto-senile. Lipsa de voinţă, de gândire strategică şi acţiune mereu se pedepseşte.  Dacă nu de jurnalişti şi comentatori, atunci de alegători. Victimizarea nu are şanse.

Culmea, chiar acum când toţi au eşuat atât de mult, când eşti dezgustat (sau dezinteresat) de ei, când nu înţelegi de ce te-au amăgit aşa de urât, ştii că unul este mai puţin nedrept decât ceilalţi şi atunci când va veni vremea, cu toată ruşinea, o să îl votezi, apoi o să îi îndemni pe alţii să îl voteze. Se pare că lipsa de o alternativă plăcută şi veşnicul şantaj că vine cineva, fie comuniştii, fie mafia e fundamentul democraţiei.

***

Un om deştept îmi zicea cândva ceea ce este oarecum evident: în mai toate ţările din Europa Centrală şi de Est, după comunişti au venit democraţi, mulţi şi hapsâni, au eşuat; au venit iar comuniştii (mai altfel decât primii); au urmat iar democraţii, mai puţin hapsâni, comuniştii s-au făcut social-democraţi, sistemul politic s-a stabilizat, iar UE bagă bani în ei. Nu prea ştiu totuşi de câte ori trebuie să se tot schimbe comuniştii şi democraţii, dar am să las timpul să lucreze pentru noi şi n-am să mai uit că în politică nu există „ai noştri”.

* Să ascultăm acest cântecel care ne-a colorat adolescenţa şi ne-a făcut să acceptăm mai multe decât trebuia.

Ah, şi nostalgia trecutului:

nostalgia

 

Lasă un comentariu