Plângăcioşii

*Pentru a citi, ascultați asta.

Заграница — это миф о загробной жизни. Кто туда попадет, тот не возвращается.

Există motivul evident care susţine această frază celebră: că e mai bine de trăit. Există însă altele, pe care nu le realizezi după o săptămână de vacanţă. Înţelegi că e mai bine de trăit pentru că la un moment dat oamenii au încetat să se plângă şi au început să facă. Înţelegi că ei critică statul, dar statul nu e centrul vieţii lor, ei urăsc sistemul, dar se conformează lui, la un moment dat trebuie să ai încredere în sistem, așa cum e el, ei sunt nemulțumiți de lipsa de cultură şi în acelaşi timp creează cultură. Dacă nu ei, atunci cine? (Există însă mici excepții de țări și aici, deși intelectualii din toate țările critică)

Eu am să scriu doar despre ceea ce mi se pare că ştiu. Sunt mult mai multe, pe care încă nu am cum să le înţeleg.

  1. Patrimoniu naţional.

Se pare că în foarte puţine ţări din lume, autorităţile se gândesc cum să păstreze monumentele istorice. Ele nu permit oraşului să se dezvolte și doar risipesc bani. Pe de altă parte, sunt agenţii economici, care nu doar că aduc bani, dar creează locuri de muncă şi fac totul în jur să arate bine.

Statul deseori e o alianță de partide, statul mereu e birocraţie, dar mai ales, politicile se schimbă o dată la câţiva ani sau mai des, în funcție de tot felul de interese. Statul nu e dreptatea şi dedicaţia absolută pentru bunăstare. Dacă aşa oameni nu există, aşa un stat cu atât mai mult.

Într-un orăşel micuţ din Anglia, o baie publică de câteva secole, în stil roman, cam nefuncţională, trebuia să fie demolată. Localnicii au făcut un grup de iniţiativă și au venit cu un plan de acţiuni (adică nu o pancardă pe care scrie “Jos!”), acum în acea clădire e o cafenea, o mică galerie şi se fac concerte.

În Anglia niciodată salvarea patrimoniului naţional nu a fost o prioritate a autorităţilor, dar nici măcar nu a avut vreo oarecare importanţă. De cele mai multe ori, toate iniţiativele şi legile veneau de la vreun individ (fie membru al Parlamentului, fie nu), bine determinat, care nu a cedat până nu a obţinut ceea ce vroia, uneori chiar şi prin metode cam subversive.

La Primăria din Londra am auzit alt adevăr. Birocraţie există. Este multă şi este deranjantă. Cu nonşalanţă ni s-a mai spus că la Primărie e politică. Multă politică. Mai este și business, foarte mult business. Londra nu e a englezilor de ceva timp. Dincolo de asta, totul trebuie să funcționeze, iar Jocurile Olimpice au fost organizate cu succes. Iar, oh, câtă cultură e acolo.

2. Comunitatea

Când ultima dată v-ați salutat vecinul?

Fete sunt bătute în scara blocului, urlând cu disperare, nimeni nu vine să le ajute, poate or tace mai repede! Copiii sunt bătuți de părinții lor, uciși, violați, vecinii strâng din umeri și zic: da ce am eu să mă bag în familia lor? Bine că atunci când discută ce au pus pe masă, bunăoară, la o înmormântare sau cine cu cine se culcă, nu este deloc amestec.

Într-un alt orășel micuț din Anglia, când mergeam din ușă în ușă, primăvara trecută, am observat un abțibild. Textul exact nu mi-l amintesc, ideea era că aceasta era o dovadă că ei fac parte dintr-un grup de inițiativă, în care dacă observă că ceva dubios se întâmplă pe stradă, vor anunța poliția. Pentru că maniaci, pedofili și simpli idioți sunt peste tot în lume.

3. Cultură

Gdanskul este un oraș care s-a dezvoltat în jurul râurilor Vistula și Motlawa. În urma distrugerilor mari cauzate de război, orașul a fost reconstruit, iar părțile adiacente cu ieșire la apă au fost izolate de tot felul de construcții moderniste. Începând cu anii ’90, a reapărut dorința de a reanima spațiile publice. Autoritățile locale au decis să mute câteva instituții cultură în zonele izolate. Totuși accesul la apă nu era ca odinioară, iar politica publică nu a dus la un rezultat ca în Amsterdam. A fost nevoie de acțiunile comune a autorităților, artiștilor și ong-urilor, ca zona să fie accesibilă și populară din nou. Ba mai mult, s-a construit chiar și o galerie pe apă.

***

Să mă plâng pe stat, pe vecini, pe taximetrist, e tare simplu. Ei tot se plâng probabil pe mine. Trebuie să fii cam orbit de parvenire și pretenții încât să nu observi câte lucruri bune se întâmplă în Chișinău, dar mai ales cât potențial de proiecte și mai bune există. 20 de ani e nimic în viața unui oraș.

Occidentul este bun, pentru că Occidentul îți dă idei, iar dacă tare vrei, poți să înveți de la ei, dacă nu, poți să te întorci acasă și să continui lamentarea istorică: da muieți îs posmagii?

Noi simulăm tare multe lucruri, nu numaidecât democrație. Noi simulăm faptul că avem idei, simulăm faptul că vrem să creăm, simulăm că vrem să facem. Numai la noi acțiunile de voluntariat se fac pentru CV, iar ong-urile pentru a ne cumpăra casă sau mașină. Numai noi așteptăm ca după universitate să avem un job de 3000 de euro, dar mai ales la care să nu ne spetim tare mult. Partea tristă e că intelectualii simulează. Care intelectuali? Ah, da, cum se zicea că un intelectual are trei studii superioare: ale bunicilor, părinților și ale lui.

Iar când vedem că simularea noastră nu duce la nimic, ne aducem aminte de stat. Statul e de vină. Și masele. Iar masele nu suntem noi.

***

Pentru ca să vrei să faci, trebuie să înveți, să vezi și să simți idei, să știi cum să faci, dar mai ales să găsești oamenii potriviți cu care să faci asta. Singur nimeni nu a salvat lumea. Dar mai ales asta se face treptat și fără sunete de fanfară. Ne auzim și ne vedem în curând!

Lasă un comentariu