O istorie virtuală

Era o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece alegerile din 5 aprilie 2009 sunt declarate libere și corecte, fără sintagma „în general”.  Am un blog despre animale și bucate, pentru că mă tem să scriu despre altceva. Bag acolo, firește, mesaje codificate. Am însă un blog anonim în care vărs, cu frică, toată furia pe sistem. Am câteva emailuri, la toate am parole diferite, înțeleg ce e asta proxy, șterg cookies și toate lucrurile recomandate de occidentali. Discut o dată la două săptămâni despre regim cu alți tineri în buncărul din Șoldănești.

În casă, de la cele două canale de televiziune, se aude lin vocea lui Oleg Cristal și Vladimir Voronin, primul întrebând:

–          Domnule președinte, sunteți o persoană extraordinară, cum de le reușiți pe toate? Cum de aveți atâta dragoste pentru popor?

Emisiunea se repetă de cinci ori pe zi. Dimineață însă se începe cu slujba Mitropolitului Vladimir care ne îndeamnă să ne rugăm pentru conducătorii noștri.

Eu nu-mi fac cruce. Părinții se uită la mine, eu la părinți. Peste trei străzi încă un caz de copii care și-au băgat părinții la închisoare cu vorbele:  „căci în primul rând sunt fiul țării și apoi al tău.”

Urmează cele cinci minute ale urii: homosexualii rânjesc pe străzi europene, grecii dau foc la ce a mai rămas, iar apoi timp de un minut ni se arată Angela Merkel goală, cu captionul „Pentru ce am luptat?”. La sfârșit, vocea lui Konstantin Starîș tună: Quo vadis, Moldova?

Încotro mergem ne explică emisiunea „Baștina”. Tractoarele fac gălăgie de zor pe câmpii, oamenii culeg mere, copiii aleargă zglobii spre școală unde învață Istoria Partidului, alte persoane muncesc fericite la fabrică, iar studenții fac noi descoperiri în laboratoarele de fizică.

Jurnaliștii cândva anticomuniști au scos o cărticică cu poezii dedicate conducătorilor și viitorului luminos.

Grupul “Jios Comuniștii” tot trimite colaje făcute la o bere într-un bar din Europa. Relaxat își bat joc de sistem și încearcă zadarnic să le publice prin Moldova, se mulțumesc însă cu like-urile moldovenilor de peste hotare.

Orașul este plin de panouri cu  Vera Terentiev care a fost declarată pe viață cea mai sexy femeie din Moldova. Tot ea ne povestește cu drag în fiecare seară ce reforme au mai făcut conducătorii.

Pe locul institutelor internaționale este bătută plăcuța: „Aici au fost cândva spioni și trădători ai patriei”.

La radio, același post în tot transportul public, se aude vocea care îl condamnă pe Marian Lupu, devenit un fel de Snowball al regimului. Vladimir Plahotniuc este în regulă, el se descurcă, poneatiile nu se schimbă așa de repede ca regimul. Opoziția confortabilă trăiește ba în Elveția, ba în Moldova. Alții căută adevărul istoric de pe țărâmurile Bosforului și Ardealului.

Se aud zvonuri despre tot felul de activiști torturați în închisorile regimului până 2+2=5. În fine, când era o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece, în Moldova, era un 1984 provincial, adaptat la secolul al XXI-lea și la prostia și lipsa de imaginație a guvernării.

***

Aș vrea să cred toate astea, însă știu că nu este adevărat. Există o inerție a țărilor. Iar în țările mai mici inerția joacă un rol și mai mare. Integrarea Europeană avea să își urmeze cursul. Din inerție. Fie prin metode deprinse de la mafioți, fie de la comuniști, fie de la contrabandiști, tot spre acorduri de tot felul avea să ajungem. Pentru că UE este în vecinătatea noastră, iar de partea cealaltă vecin nu este Belarus, ci Ucraina.

Nimic din cele de mai sus nu avea să se întâmple, din foarte multe alte motive. Poate doar luptătorii de altă dată aveau chiar să lupte, jurnaliștii erau să fie câini turbați, iar apărătorii drepturilor omului lucrau, dar nu strângeau semnături. Mass-media avea să lupte pentru dreptul de a scrie, de a investiga și de a gândi, însă nu ar da de 7 aprilie premii celor care au coordonat terorizarea a sute de tineri patru ani în urmă (clișeul “Voi cum dormiți noaptea?” este potrivit acum).

Totodată, cel puțin trei tineri nu aveau să moară, alții nu aveau să fie distruși, iar speranța spre o alternativă era mai vie ca oricând. Deznădejdea e mai dramatică decât comunismul.

* Și cântecel.

Lasă un comentariu