Quo vadis, Vlada?

Îmi răsună deunăzi acest clişeu în cap, după ce am realizat că după magnifice chinuri intelectuale, studiile s-au terminat, a mai rămas doar sfârşitul ce va încununa opera – teza. Acest text nu e despre planurile de viitor ale unui student, ci despre povara făcutului ceva pentru ţară, când ţării îi este, vorba poetului, p.o.h.u.i. Începem mai dramatic cu acest cântecel.

***

“We provide support to individuals motivated to improve the social, political, intellectual, and economic environments in their home countries.” Iată aşa George Soros a decis să ne schimbe nouă vieţile, dar mai ales viaţa ţării noastre.

Spre deosebire de tare mulţi tineri veniţi din ţări în dezvoltare (sau să fim mai politically correct, Human Resource Rich Countries, cum ar zice Humphrey), care vor să călătorească, eventual să se mărite peste hotare, eu fac master pentru că vreau să învăţ.

La universitate apar idei. Visătoare şi idealistă, eu făceam planuri. Colegii mei erau oarecum fascinaţi de conceptul “să fac ceva pentru ţară”. Colegii vest-europeni fac master, apoi caută de lucru în UK; ei bagă zeci de mii de lire într-un an, pentru că se zice că Warwick-ul arată foarte bine pentru angajatorii englezi. Ei nu trăiesc cu gândul că trădează ţara, ori că apocalipsa se va abate pentru patrie, dacă ei refuză să se întoarcă.

Revenim. În contractul meu scrie că trebuie imediat de întors în ţară, eventual după un internship. Însă dacă mă întorc sau nu, nimeni nu controlează, nu e ca la examenele la BAC din Moldova, cu poliţişti care să mă escorteze, totuşi oameni suntem.

Dacă aş avea un flipchart, aş desena cum planurile mele de viitor se schimbau cu fiecare titlu Unimedia.

Totul a început cum eu trebuie să mă întorc. Mă băteau gânduri să lucrez ca funcţionar public. Măcar şi cu o mie de lei! Voi bea Chişinău în loc de Paulaner şi voi veni cu săndvişul de acasă la pauza de masă. O să fiu ca artistul în căutarea inspiraţiei prin mizeria sărăciei, aşa şi eu doar cu scopuri mai nobile – ţara! Ce poate fi mai nobil decât ţara? Omenirea, doar că visele astea au dispărut pe la 14 ani. Artiştilor foamea, deznădejdea, lupta cu morile de vânt mereu le dădea inspiraţie.

După o perioadă de ass-kissing (pe care încă trebuie să îl învăţ, deşi mai bine nu) sau eventual de orientat în spaţiu şi de înţeles who is who, să trec la salariu pe proiect. Asta e mai important decât promovarea. Sacrificiul meu zilnic ar fi apreciat de toţi, pentru că ăştia deocamdată sunt eroii, nu oamenii care fac cinstit bani în ţară şi creează locuri de muncă. Nişte valori bizare ortodoxe. Deşi pe cine amăgesc, n-aş putea eu lucra în locuri unde mereu un oarecare Bojika are mereu dreptate, mai ales când nu are. Dar, ţara! Ah.

Pe de altă parte, există întodeauna instituţiile europene. Care sunt de tot felul: de la total ineficiente şi cu salarii tare mari până la organizaţii cu picioarele pe pământ.  Studii am, experienţă de lucru am, nu poate fi chiar atât de rău cum pare; pot să jertfesc o vacanţă în Bali, pentru a face ceea ce îmi place.

Între aceste frământări ale mele, în timp ce colegii mei aplicau la job-uri în Anglia, Guvernul a căzut. Şi m-am gândit eu: hu, cu o problemă mai puţin, Guvernul a decis că nu mă vrea.

Dar dilemele au continuat. Amalgamul de sentimente de tot felul, legate de viitor, de identitate, de comunitate, uneori mai pronunţate, alteori mai puţin; titlurile Unimedia se amestecau cu lecturile lui Arnold, Schiller, marxişti, Freud, tot felul de modernişti şi postmodernişti; comunicatele Primăriei Chişinău se amestecau cu concepte de creative city. Colegii mei aveau povara eseurilor, iar eu aveam povara ţării. Nu, nu povara bunătăţii mele, dar naivităţii mele, tocmai momentul potrivit de un eufemism.

Făceam mâncare, veneam – avem sistem electoral mixt; mergeam în vreo călătorie pe o zi – până seara votate proiecte de care vrei, unele fără a fi citite. Nici nu mai înjuram, mă opream mirată în mijlocul străzii, zâmbeam şi mă minunam.

Atâtea modificări şi declaraţii încât dacă nu eşti plătit pentru a scrie despre ele nu are sens să le mai urmăreşti. Şi m-am liniştit.

M-am liniştit ceva timp şi iată zilele astea, tadam: quo vadis, Vlada?

Am deschis Unimedia să văd cum să mai completez graficul iubirii mele faţă de ţară. Acolo negru pe galben scrie: atac raider. Şi… Nu pot eu să scriu cu înjurături, numai să le gândesc.

Şi asta a generat sper că ultimele mele gânduri patetice despre ţară, gânduri despre cum ei au câştigat. Despre cum ne-au lăsat fără alternative, fac tot ce vor, chiar tot ce vor, iar în Constituţie cu litere mari poate fi scris simplu: P.O.H.U.I.  De fapt pe toate instituţiile statului se poate de scris asta. Hm, poate o fi venit vremea de vandalism? Ăsta o să fie planul meu Z.

Şi atunci apar gânduri copilareşti: de ce nu ar juca şah, ori măcar arm wrestling, sărituri în lungime? Sau să facă scheme şi jocuri de tot felul în Rusia, e o provocare mult mai mare! Numai să ne lase în pace.

Am înţeles ceea ce ei vor înţelege doar post-factum, că e o chestie de cine pleacă primii: noi sau ei. Numai că noi am arătat că putem. Pe uşa din faţă sau din spate. Pentru că oriunde aş lucra, orice nu aş face, pentru mine sau pentru ţară, ei vor distruge cu cea mai intensă rea-intenţie.

Tare i-aş ruga să plece. Să ia şi banii. Noi vom face alţii. Să ia şi comuniştii cu ei, şi toate partidele conservatoare, republicane, europene şi de tot felul. Miniştrii nu cumva să îi uite, mai ales cel al Culturii şi Transporturilor. La început habar nu o să avem ce să facem, pentru că intelectualii tresar uneori şi de la propria lor umbră, dar o să ne descurcăm. Avem minţi educate în tot felul de universităţi europene, o să cerem bani europeni, dar mai ales cu suportul superbei diaspore, o să ne descurcăm. Sunt sigură că într-un an de stat funcţional, ajungem mult mai departe decât în aceste două decenii.

Dar pentru că lipsa lor de educaţie nu le va permite să plece, deocamdată eu şanse nu văd. Nu m-am născut în anii ‘60-70 să umblu cu contrabanda, în acelaşi timp, mulţumesc părinţilor că nu sunt pe site-ul Interpolului. De aia n-o să pot să mă adaptez. Însă tânără şi naivă fiind, am să mă întorc. Am să încerc. Până am să văd că n-am de la cine învăţa (eu sunt la etapa în care învăţ de la alţi oameni), n-am cu cine lucra, şi toate mizeriile se consideră elite. Ştiindu-mi încăpăţânarea, procesul va dura. Pentru că oamenii au sisteme de gândire diferite, accentuez etapa vieţii mele în care învăţ de la alţi oameni.

Oamenii fac locul? Corect. Deschidem orice site moldovenesc şi citim primele nume care apar. Ei fac locul. Când numele astea se vor schimba, şi noi mai puţin ne vom înăduşi. Pentru că deocamdată eu mă înăduş.

Cântecel mai aşa, de schimbat lumea. Soundtrack pentru planul Z.

Foto-simbol: Moldovan presidential election

Lasă un comentariu