Sindromul drobului de sare

Cu cât mai dramatic este formulată o problemă, cu atât mai mici sunt şansele de rezolvarea a ei vreodată.

Bunăoară, dacă sistemul de educaţie degradează de ani de zile, în opinia unora, orice iniţiativă nu va da rezultate. Pentru că dacă faci ceva la nivel universitar, nu are sens, pentru că de fapt totul se strică din gimnaziu. Ba nu, din clasele primare. Dacă vrei să formulezi întrebările adecvat pentru examene, nu are sens, pentru că metodele de predare nu sunt potrivite. Dacă faci o strategie genială despre metodele de predare este în van, pentru că de fapt stilul personal al profesorului contează. Salariile sunt mici. Bun. Le mărim. Însă nu contează, oricum va lua mită. De ce? Mentalitatea. Aceasta este destinaţia noastră finală.

Şi atunci nu ne rămâne decât să luăm un pachet de răsărită, să stăm pe prispa din faţa casei, şi să vorbim toată ziua despre cum orice nu s-ar face, nu se rezolvă esenţa problemei. Iar care este esenţa problemei, habar nu avem. O facem însă nu cu bună-intenţie, ci scrâşnind din dinţi cu răutate despre unii visători, ambiţioşi sau lunatici care fac schimbări mititele.

Mie îmi place povestea despre drobul de sare. Despre femeile isterice panicate de drobul de sare din horn, care ar putea fi răsturnat de pisică şi ar putea să le omoare pruncul. Îmi pare că asupra ţării noastre planează un mare drob de sare. Noi plângem toată ziua, ne văicărim ca femeia din poveste că drobul de sare ne va extermina pe toţi. Nu mai avem când să lucrăm, pentru că văicăritul ne ocupă tot timpul, iar orice am face nu se rezolvă marea problemă – esenţa, nucleul, substanţa ei! Iar, amintesc, habar nu avem care este esenţa problemei, e ceva transcedental.

Povestea, care are titlul deloc subtil „Prostia omenească”, este în continuare genială. Omul care părăseşte gospodăria femeilor, merge prin lume şi găseşte tot felul de nepricepuţi: unii cărau soarele în casă cu oborocul, alţii aruncau nucile în pod cu ţăpoiul, sau trăgeau vaca pe şură la fân. Sfârşitul însă e dramatic. Bărbatul se întoarce acasă, având concluzia că drobul chiar ar putea cădea şi poate femeile aveau dreptate, însă a duce soarele cu oborocul în casă e chiar o prostie. (De altfel, în ultima vreme, înţeleg mai multe citind poveşti populare româneşti decât articole serioase)

Din fericire, oamenii care pleacă acum în lume nu găsesc oameni mai proşti, reforme mai slabe şi democraţie mai disfuncţională, cel puţin în direcţia Vestului. Ei se întorc şi vor să pună un scăunel, să scoată drobul de sare din horn şi această văicăreală în masă să înceteze.

Însă ăsta e un proces şi mai necesită oameni cu masterate la Harvard, cu experienţă la lucru prin Occident, dar mai ales obişnuiţi cu un alt stil de muncă. Dezolantă este însă ura cu care iniţiativele lor sunt comentate.

Mai dezolant este că un ministru beat la volan nu a creat atâta indignare cât unul care cu cele mai bune intenţii se apucă să reformeze un sistem putred, cu oameni putrezi de ani de zile.

 

Lasă un comentariu