„Pentru ce AM LUPTAT??????//”

Pe 29 iunie, povesteam colegilor mei din toate colţurile lumii istoria Moldovei şi de ce este scris moldovenească, însă e română şi de ce mai pot să vorbesc şi rusa. Tradiţional, am început cu 1812, am trecut la 1918, apoi la 1940. Aici explic că două regiuni pentru care ar fi meritat de vizitat Republica Moldova, Bugeaculşi Bucovina de Nord, au rămas Ucrainei. De obicei povestesc cu nonşalanţă istoria noastră oarecum dramatică, însă de astă-dată la 1940, m-a copleşit un fel de tristeţe nouă pentru mine. Am mai povestit cum în loc de un Cernăuţi adorabil şi o ieşire la mare, ni s-a dat o urâtă Transnistrie, pe care nici noi nu o vrem şi nici ei nu ne vor, însă ne ţinem unii de alţii. Aici m-am întristat şi mai mult şi am tăcut.

Eu n-am avut ocazia să fiu tristă pentru istoria noastră, pentru că ea trebuie simplu acceptată, dar mai ales pentru că atâţia politicieni profită grosolan de drame. Să insişti că eşti român şi vorbeşti româneşte aminteşte de Vitalia Pavlicenco, respectiv eşti rrrrrromân. Aminteşte de Matei, de Roşca, de Ghimpu şi mulţi alţi politicieni eşuaţi, care îl umbresc pe Vieru, pe Matcovschi, sau pe părinţii care au stat în Piaţă. Aminteşte de un Chirtoacă care când e potop în capitală poate mereu să găsească o vorbă despre deportări şi mâna roşie.

Identitatea românească a devenit un clişeu. Un clişeu al partidelor de dreapta. Pentru că asta e diviziunea ideologică a partidelor din Moldova.  Nu vrei să fii român eşti de stânga, vrei să fii român eşti de dreapta.

Abia acum, după ce am auzit atâtea drame naţionale din toate colţurile lumii, am înţeles cât de cinic mă uit la istoria noastră. Pentru că de 28 iunie, liberalii ocupă capitala şi pentru că asta e unicul punct din strategia lor de comunicare pe întreg anul, pentru că avem o chetrişică de toată ruşinea, pentru că Vitalia Pavlicenco luptă cu mâna roşie, iar copiii naţionalişti scriu că „eu s-unt romîn”.

Să scrii despre românism deja e răsuflat şi obositor, mai ales după toate sutele de editoriale din ziarele „Timpul” şi „Moldova Suverană”; aveau ei dueluri care se repetau în fiecare an.

Şi aşa, politicienii rataţi şi liderii de opinie plătiţi de români ne-au furat comemorările. Eu însă am decis să îmi iau sărbătorile şi comemorările înapoi. Pe 28 iunie am să îmi amintesc cu tristeţe de tancurile sovietice şi am să uit de sarcasmul faţă de liberali. Pentru că atunci când citeşti că „Orchestra Simfonică a Basarabiei este ridicată pe 3 Iulie 1940 din gara Chişinău la întoarcerea din turneu, dusă lîngă Orhei şi împuşcată în Valea Morii”, n-ai cum să nu fii trist şi să faci glume despre liberali. Pntru că atunci când colegii mei au întrebat: păi da’ cum trăţi voi fără de identitate. Eu n-am ştiut ce să le zic, iar Acordurile cu UE nu au loc în această discuţie.

De altfel, un nou clişeu e „adevărul despre 7 aprilie”. După 1989 şi 2009, tot ne întrebăm sincer „Pentru ce am luptat?”, însă şi asta a fost transformat de tineretul boem în „Pentru ce AM LUPTAT??????//”

P.S. Din păcate, eu ştiu mai multe despre istoria altor ţări decât a locului unde m-am născut, dar am început deja să corectez această greşeală. Nu pot să caut răspunsuri la de ce nu ne zicem „bună ziua” şi „mă scuzaţi”, de ce nu mergem la teatru, de ce suntem răi, de ce nu avem încredere unii în alţii, fără să îmi ştiu istoria. Aici citiţi despre 28 iunie 1940, pe scurt şi şocant.

Lasă un comentariu