Hello, world

 

Eu am design nou la blog. Inevitabil, a trebuit să petrec mai mult timp în panelul de administrare. Să observ că am 246 de postări şi 2,049 de comentarii. Este mult asta sau puţin? Habar nu am. De altfel, mulţumesc lui Vasile Rusnac pentru blog şi pentru adaptarea tuturor mofturilor mele.

De şase ani (sau mai mult sau mai puţin) de când am blog, întrebarea care persistă e „Da tu ce ai făcut pentru ţară” sau constatări „Scrisul nu ajută! Fă ceva!”. Eu am să răspund pentru prima şi ultima dată la aceaste mici reproşuri. Şi ca orice student la ştiinţe sociale şi care a citit prea mult despre politică, eu n-am să răspund la întrebare, ci am să povestesc ceva.

Să vorbim despre sfera publică. Pe scurt, în secolul al XIX-lea apar bărbaţi albi, de vârstă mijlocie, cu bani, respectiv cu păreri şi care doresc să împărtăşească aceste păreri. Se adună în coffee houses şi discută, critică şi glumesc despre politică. Ei citesc ziare, le comentează, e scurta epocă a jurnalismului politic “in grand style”. Ei sincer cred că opinia lor trebuie să conteze pentru guvernare. Până şi casele oamenilor au saloane mai mari, pentru discuţii.

Această stare ideală (foarte dezbătută) durează puţin. Urbanizare, industrializare, apare televizorul, familia stă comodă şi se uită la telenovele, casele se fac tot mai mici, holurile mari pentru discuţii dispar, ferestrele dau în pereţi. Noi teorii cyber utopice au apărut despre cum sfera publică poate fi din nou raţională – new media. Snowden ar avea ceva de comentat aici.

Să lăsăm însă Occidentul în pace. Sfera publică nu a fost atât de aclamată în Europa de Est, mai exact, în Rusia. Se zice că sfera publică a ruşilor în secolul al XIX-lea a fost literatura. Acolo se adunau toate ideile şi dezbaterile care erau în societate. Dovlatov scrie despre rolul literaturii la ruşi: „А вот литература в России всегда была очень популярна и пользовалась огромным уважением. Писателя в России всегда воспринимали как пророка, приписывали ему титанические воз можности и ждали от него общественных деяний самого крупного, государственного масштаба”. (Prieteni români, google translate traduce aproape bine!)

În perioada sovietică, sfera publică din literatură a devenit mai amuzantă, pentru că tragedia era mai mare. „Zolotoi Telenok”  şi „12 stuliev” sunt acele witty debates din cafenelele engleze. Ce om sovietic ar putea în spaţiul public să zică: Заграница — это миф о загробной жизни. Кто туда попадёт, тот не возвращается. Sau chiar mai direct: У меня с советской властью возникли за последний год серьёзнейшие разногласия. Она хочет строить социализм, а я не хочу. Мне скучно строить социализм.

Ceea ce nu înseamnă că omul sovietic  nu avea deloc păreri. Unde însă putea să le proclame cu toată durerea din suflet? În bucătărie, кухонные разговоры. De asta până în ziua de azi, la petreceri în case mari, stăm câte 10-20 într-o bucătărie mică, uneori plus o ghitară.

Ceea ce încearcă oamenii deştepţi să ne zică este că în Estul Europei să ai o părere era un semn de a fi bezdelnik, era ceva rău, trebuia ascuns şi trebuia zis numai la bucătărie.

Din nou, oamenii optimişti cred că în Rusia se dezvoltă o sferă publică online. Navalnyi fiind cel mai bun exemplu. Dar şi acesta având contracandidaţi, bunăoară, Mariya Sergeeva, the sweetheart in pink.

Să lăsăm Rusia în pace. Să ne uităm la Moldova. Am trăit între ziare super serioase despre cum trebuie să ne unim cu România, în acelaşi timp am trăit cu ziare super serioase despre cum trebuie de întors la Uniunea Sovietică. În asemenea condiţii popularitatea rubricii Samariteanca este de înţeles. Organizaţiile neguvernamentale, şi ele super serioase, ne-au povestit despre sustenabilitate şi democratizare.

Micile sclipiri ale sferei publice într-o modalitate schimonisită est-european au fost Grăieşte Moldoveneşte şi Planeta Moldova, dar şi alte reviste şi mişcări culturale de alternativă. Nu-i perfect, nu e ca în teorie, dar decât nică!

Există oameni în Moldova care gândesc, oameni cu caracter, adică voinţă şi inteligenţă. Respectiv, să îţi spui părerea nu mai necesită bani români pentru ziare despre unire, sau bani ruşi, pentru ziare despre velikii i moguchii, şi totodată bani europeni şi americani pentru sustenabilitate şi fezabilitate, atunci ieşi din bucătărie şi scrii ce îţi trece prin cap.

Are asta un efect sau nu? Nici eu nu pot spune asta, dar nici voi. De decenii se tot fac studii şi experimente despre influenţa mass-media, iar în ultimii ani despre new media.

Să zici că scriem şi nu facem nimic? Nu ştiu nici un full-time blogger în Moldova, decât ăia de partid. Lucrăm, învăţăm, plătim impozite, măturăm strada din faţa casei, curăţim zăpada, votăm şi avem grijă de cei din jurul nostru.

Un lucru însă ştiu, suntem liberi să nu mai discutăm în bucătărie. Plătim impozite (şi eu în curând, din nou), facem parte dintr-o comunitate, o comunitate mică, de altfel, în care dacă tare vrei primarul să nu construiască o hidoasă catedrală în centru, poţi să îl opreşti, iar dacă vedem că mulţi merg în direcţii greşite putem să comentăm. Şi nu din răutate, ci pentru că asta fac de secole oamenii deschişi la minte din ţări în care raţionalitate încă mai contează.

***

Se zice că media de fapt reflectă starea de spirit şi modul de gândire din societate, deşi setează tendinţe, foarte rar o face, mai des se adaptează. Eu însă am să încerc să depăşesc postările mele care adună sute de like-uri despre moldoveni, Dorin Chirtoacă şi dileme naţionale. Ştiu că oamenii sunt mai empatici când scrii cât de rău e primarul şi mai puţin empatici când îl lauzi de ceva, sau mai rău, critici oamenii! Am să încerc (nicio garanţie că o să reuşesc) să scriu mai mult despre „de ce” decât despre „cum este”, nu ştiu cât de bine asta o să reuşească având în vedere că mai bine de două decenii scriem doar cât de rău este (bancul cu viermele cu rahatul şi „pentru că asta e patria noastră, fiule” domină), scriem indignat şi mai puţin documentat.

Eu mă mai bucur că am tare mulţi cititori din „comoda străinătate”, pentru că nu cred că un om care e plecat, dar cu intenţii să revină, nu are dreptul la o opinie şi pentru că mie tare mi-s dragi moldovenii de peste hotare, uneori mai tare decât cei de acasă. De altfel, pentru acei oameni există www.dor.md, în caz că le e dor.

Aşa cum am promis, direct n-am răspuns la întrebare, câţi au înţeles, aceia sunt cititorii mei. Ne mai vedem la o cafea, în amintirea istoriei pe care nu am avut-o, să facem dezbateri în coffee houses.

P.S. Mulţumesc lui Habermas pentru că m-a învăţat despre sfera publică.

Lasă un comentariu