Perehodnicul

 

–          Te duci acasă? Pentru totdeauna?

Aşa am trăit eu în ultimele două luni în Anglia. Oamenii se uitau cu jale în ochi, de parcă aş avea vreo boală incurabilă.

–          I tebia vylechim, parcă spune sora mea. Ea mobiliza oameni să îmi povestească cât de bine e în Anglia şi cât de rău e acasă.

Există un grup de oameni care abia aşteaptă eu să mă enervez tare, să scriu o postare cu 2k like-uri, să fac bagajul şi să mă duc.

Eu însă am mâncat plăcinte cu vişine, cu bostan şi cu brânză, am mâncat piersici după care trebuie să speli toată faţa, am desfăcut vreo zece nuci (mai trebuie de răbdat vreo săptămână), am mâncat porumb (pe care trebuie să pui sare, nu din ăla super dulce), am băut chefir şi am mai mâncat roşii şi mere din grădină.

Am stat pe balcon şi am scris, m-am uitat la capre, am ascultat cucoşi.

Am spus Mulţumesc şoferului de microbuz şi el mi-a urat o zi frumoasă; am zis că pot să îmi pun cumpărăturile singură în sacoşă, femeia s-a uitat urât la mine, i-am zis Mulţumesc, şi parcă s-a mai înmuiat.

Am ajuns în 10 minute în Centru cu doar 3 lei!

Am mers pe drumul care se face între Stăuceni şi Orhei! Când citeşti din Warwick ştiri despre Leancă şi ai lui 50 de km, nu rămâne decât să fii cinic, sceptic, sarcastic şi tot ce caracterizează comunicare pe Internet, când mergi pe drumul respectiv vrei doar să spui Mulţumesc.

Am trecut pe la Butuceni şi mi-am amintit cum e asta să bei vin la 11 dimineaţa. Am stat sub nuc la Morovaia şi mi-am amintit clişee despe veşnicie.

Am fost la o superbă nuntă moldo-nepaleză şi am înţeles că nunţile sunt un motiv minunat de a te întoarce acasă. Dar mai ales, sarmalele.

Am desfăcut nuci unei japoneze şi i-am povestit despre Moldova. S-ar putea să fi vorbit chiar mai mult în engleză decât în română.

Pentru ca laptopul meu din State să funcţioneze, eu am nevoie de adaptor. Pentru ca chargerul meu din UK să funcţioneze, tot am nevoie de adaptor. Postarea se numeşte perehodnic, pentru că abia azi am aflat cum s-ar traduce asta.

Ne adaptăm la oameni, ne adaptăm la culturi, tradiţii şi simboluri.  Să cauţi trenuri rapide  în Moldova, e ca şi cum ai căuta piersici suculente în Anglia. Să vrei să ai o alegere mare de restaurante indiene în Chişinău e ca şi cum ai căuta nucul de la Morovaia în Somerset. Să nu înţelegi asta înseamnă să fii cam snob, cam parvenit, şi cam astea ar fi eufemismele.

Desigur creăm mituri despre exclusivitatea ţării noastre. În Anglia tot poţi să bei vin de dimineaţă, uitându-te la cele mai frumoase câmpii. Dacă veşnicia s-a născut în vreun sat, atunci cel mai probabil era un sat englez. Însă miturile ne fac existenţa mai frumoasă.

În acelaşi timp, suntem conştienţi că este imposibil de ajuns de la Chişinău la Bălţi în 30 de minute. Încă imposibil. Desigur Moldova e ceva mai în urmă, de aceea comparaţiile parcă nu îşi au locul.

Cert este că ar fi greşit să trăieşti în Chişinău cu gândul la Londra şi invers. Nimeni nu eşuează din cauza oraşului. Am încercat şi eu o dată să pun uscătorul de păr de acasă în priză englezească. 20 de secunde pierdute din viaţă.

Lumea de azi este frumoasă pentru că poţi să trăieşti unde vrei, să schimbi ţări, oraşe şi oameni, atâta timp cât nu îţi iei o casă în rate şi un câine. Deşi chiar şi cu asta e posibil.

Cât despre toţi cei care aşteaptă memorabila postare despre cum mă duc pentru totdeauna, eu o să mă duc, o să mă întorc, şi iar. Vorba cântecului, omul cât trăieşte învaţă.

Această postare e despre cum eu am venit acasă.

P.S. Scuzaţi-mi lipsa de activitate socială, eu nu-s fudulă, dar am de scris teză.

Şi cântecel.

 

 

Lasă un comentariu