Despre tânguiri

 

În ultima zi în Londra, cu o săptămână înainte să îmi fac bagajele să vin acasă, intrasem în magazinul din gară să îmi iau o apă. Ca de obicei, vânzătorul mă întrebă cu un zâmbet mare cum o mai duc. Erau ultimele mele zece minute pe pământ londonez, respectiv în capul meu, cu multă deznădejde, se învălmăşeau o grămadă de gânduri: acum bine, însă în curând o să ajung într-o țară unde necunoscuţii nu o să mă întrebe cum o mai duc, unde puțini o să îmi zâmbească, unde o să mă bruscheze, unde nu să zică bună ziua sau mulțumesc. I-am răspuns că sunt bine. Am respirat adânc melancolie. După care m-am uitat pe câmpii cu un playlist tocmai potrivit de Alt-J şi The National, și atunci mi-am promis că acasă n-o să scriu lamentările tipice: da’ la noi în Anglia; moldovenii-s niște boi; ca la moldoveni, ca întotdeauna; oare când în țărișoara asta…

În primul rând pentru că eu am trăit zece luni în Anglia, dar nu m-am dus pe o săptămână de vacanță all inclusive. Vacanțele de trei zile în capitale europene generează cele mai multe complexe legate de propriul oraș, trăitul în alte orașe este cu totul altceva. Și m-am ținut.

Am tăcut când mi se închidea apa de câte două-trei ori pe săptămână, sau lumina cu lucrările lor planificate (!) de câte șase ore, când Moldtelecom o zi întreagă (24 de ore) nu a putut găsi un inginer, când eu spuneam „Mulțumesc”, iar vânzătoarea din Numărul 1 se întoarcea cu fundul, când șoferul de microbuz strigă să trec mai în fund, când o doamnă de la Biblioteca Națională mi-a zis „Oooooof!” în loc de „Bună ziua”. (știu că pe la medici și alte instituții sunt grozăvii mai mari, însă mă păzesc de ele)

Eu continui să spun bună ziua, mulțumesc, la revedere, să zâmbesc, dar mai ales să îmi caut de treabă. Ocupație care multora le lipsește. Pentru că la toți acești oameni care ar putea să îmi strice ziua, există o mulțime de alții care îmi fac ziua frumoasă. Vorbesc despre necunoscuți. Însă despre ei mai rar se scriu statusuri și postări pe blog, pentru că dramele și complexele noastre zilnice aduc like-uri ca și accidentele cu mult sânge de la ProTV şi crimele pasionale între concubini.

Eu m-am abținut să nu comentez de rău concetăţenii şi să fac generalizări. Până azi. Şi nu din cauza moldovenilor bătuți de soartă cu care interacționăm zilnic, ci din cauza dezbaterilor publice care nu se schimbă de atâția ani. Pentru că dezbaterile noastre publice sunt de fapt lamentări și dramatizări mioritice și superficiale. Blog-urile, statusurile și editorialele sunt un fel de rubrica Samariteanca, doar că nu despre dezamăgirea în dragoste, ci în ţară. Aşa cum fata de 14 ani scrie ştergând lacrimile care curg şuvoi pe tastatură că e dezamăgită în dragoste, aşa şi noi scriem postări despre decepționarea noastră într-o ţară şi un popor, de doar 22 de ani. Scriem că ne-am dezamăgit, că politicienii sunt corupţi şi vor NUMAI UNA – BANI! Desigur numai câțiva observă asta, restul oamenilor, adică majoritatea, adică alţii, adică nu noi, sunt proşti! (încep deja să mă repet în postări!) Cam aşa:

sheeple

 

***

Discuțiile astea publice însă reflectă imaginea țării creată de mass-media, unde suntem ţara celor 3,5 milioane de concubini, care fie se omor la beţie, fie în accidente, în timp ce guvernanţii corupţi huzuresc (doar unii, depinde de televiziune); ţara unde copiii se trag de păr, se bat cu picioarele, pun video pe youtube, iar apoi ajung subiect de știri. Iar ca să nu fie totul prea rău în spațiul nostru mediatic, echilibrăm cu o cerere nemaipomenită în căsătorie, care ne luminează ziua.

Nu promit să nu mai scriu frustrări zilnice, pentru că nu prea pot să mă abţin, sunt fire slabă şi eu. Însă vreau discuţiile publice să fie măcar puţin argumentate, jurnaliştii să citească mai mult decât propria ştire şi să vadă ce se întâmplă în lume; când se discută probleme serioase, adică sărăcie, migraţie, violenţă, să nu se cheme bloggeri “să zică părerea”, dar experţi (nu din cei auto-proclamaţi); când se fac campanii despre cum se golesc satele, să ne vorbească despre urbanizare şi despre cum problema nu e că oamenii părăsesc satele, dar că nu au unde să se aciueze în oraş; când se fac campanii despre migraţie, după imaginile dramatice şi muzica gravă (bine că folosirea exagerată la “O fortuna” a rămas în secolul trecut), să ne povestească care au fost tendinţele migrației în lume (adică Europa) și să ne amintească ce mai face instalatorul polonez, care cu drag ar fi cântat sau ascultat o poloneză a lui Chopin în țara lui, dar tot nu a avut de ales.

Ah, mai vreau Unimedia în sfârşit să angajeze un editor de ştiri. Şi aici am scris mai demult ce mai vreau. De la bloggeri și oamenii cu inițiativă nu aștept multe, însă o să povestesc despre un proiect drăguț.

***

Există oameni şi idei, care încearcă viaţa în ţară dincolo de Când s-o împărţit norocu şi Când ţi-i pohui, bunăoară, Mara este un proiect drăguţ care încearcă să supravieţuiască fără a fi sub patronajul cuiva şi fără de bani de la poporul american. Îndrăzneţ şi idealist. Aproape că naiv. Însă ceva mai puţin popular în spaţiul public decât Chirtoacă într-o zi ploioasă.

Elena strânge bani pentru a crea locuri de muncă în satul Socoreni. 12,000 de dolari – o lună de coffee break-uri, însă care în acest caz va oferi un loc de muncă la şase femei pe termen lung. Dincolo de asta, cel mai important, Mara este un început de încetare a lamentării permanente şi a căutatul banilor de la europeni. Eu tare vreau proiectul să reușescă pentru a arăta că dacă vrem să ne simţim confortabili în comunitatea noastră trebuie să avem grijă şi de fericirea celor din jur.

Pentru a citi pe lung descrierea proiectului și a dona bani, mergeți aici. Totodată se organizează un minunat event de fundraising, la Tipografia 5, aici aflați alte detalii.

P.S. Cum se numește când te lamentezi că sunt prea multe lamentări?

*Cântecel de ascultat când vi se pare că trăiți într-o lume rea și urâtă.

Lasă un comentariu