Sfârşitul la închisoare

 

*Articol scris prin 2010, redactat și publicat de Ziarul de Gardă, iar fotografiile sunt făcute de Igor Schimbător.

** Am vrut să îmi amintesc cum e să fii jurnalist, probabil o să încerc să mai scriu așa (adică să mai vorbesc cu alți oameni înainte să scriu doar opinii) în viitorul apropiat. Ceea ce lipsește din textul original este atmosfera. Mirosul de urină, amestecat cu tot felul de clor și detergenți, care te înădușă deodată cum intri, florile de plastic și kitsch-ul deprimant din sala de așteptare și emoțiile de după conversație când, printre mulțimi de oameni, tot zăream câte unul din deținuți.

Sunt 83 de oameni în Moldova, care au un asemenea regim.  Două ore pe zi la aer, patru ore pe lună – cu familia, restul orelor, restul zilelor, lunilor şi anilor, până la sfârşitul vieţii – în celulă.  Toţi cei 83 sunt la o margine a oraşului Rezina, într-o închisoare cu pereţii albi şi înalţi – Penitenciarul numărul 17.

Vlada CIOBANU

„Lăsaţi tot la intrare, telefon, aparate de fotografiat, documente şi buletin”, spune doamna de la recepţia închisorii. Apoi sunt percheziţionată de gardienii cu feţele sobre şi încordate.

În drum spre celulă, discut cu gardianul – călăuză  despre crimele celor 83. „Organizare de asasinat, executarea asasinatului, omor în familie”, zice el, apoi, văzându-mi  mimica, adaugă: „Dar nu vă temeţi, deţinuţii pe viaţă sunt cei mai cuminţi. Ei nu au ce pierde, dar mai ales oni s mozgami (ei au minte).”

Coridoarele parcurse sunt multe, nu mai ţii minte drumul înapoi. Nici nu e nevoie să îl ţii minte, căci coridoarele sunt blocate de multe uşi, şi e nevoie de multe chei. Despre ce poţi discuta cu un deţinut pe viaţă, mă întreb. Despre planurile de viitor?

Anatolie – influentul om de afaceri

Camera de oaspeţi este ferecată în gratii, dar Anatolie, unul dintre deţinuţii pe viaţă, nu pare stingherit. Stă  comod în fotoliu,  picior peste picior, cu o ţigară în mână. „Vă supără că fumez?”

Nu vrea să fie fotografiat, zice că înainte să fie arestat avea un statut înalt în societate, apărea la conferinţe de presă, în ziare şi se ştia cu mulţi oameni „frumoşi de prin reviste”.  Are şi alte explicaţii: „Nu vreau să fiu fotografiat în penitenciar, când o să ies de aici puteţi să mă fotografiaţi. Cred că nici familia mea nu ar înţelege de ce am acceptat să ofer un interviu.”

Are 48 de ani, dar mai mult de zece îi petrece deja în închisoare. Detenţia pe viaţă îi pare o sentinţă foarte grea, mai ales pentru familia sa –  are doi băieţi şi o soţie, care îl vizitează în fiecare lună. Spune că fiii lui sunt deja mari, au absolvit facultatea şi lucrează. „Când vin, stau toţi exact pe canapeaua unde staţi acum… şi mama mea mai vine”, spune Anatolie zâmbind. Ar vrea mai multă intimitate, dar gardienii îi supraveghează fiecare vizită, „Dreptul la intimitate şi la familie este în Constituţie, aş vrea să am măcar câteva clipe singur cu soţia mea, dar acum este imposibil,” spune el.

DSC_6556

 „La judecată mi-am cerut scuze”

Pentru ce atâta pedeapsă? Organizarea unui asasinat. Spune că o persoană „cu statut înalt în societate” a fost ucisă, iar judecătorii au constatat că Anatolie este cel care a comandat omorul. Anatolie povesteşte că nu ştia cu ce se va termina toată istoria, că habar nu avea de omor şi că a participat doar tangenţial la crimă, neştiind de fapt, care va fi sfârşitul „La judecată m-am ridicat şi am spus că îmi cer scuze, pentru că nu ştiam cu ce o să se termine totul. Erau implicate interese şi pretenţii financiare. Totul s-a terminat imprevizibil. Nu m-aş mira dacă şi cei care au participat nemijlocit, la fel nu au ştiut cu ce se va termina totul.”

Vorbeşte puţin, răspunde scurt la întrebări, fumează ţigară după ţigară, are atitudinea unui veritabil om de afaceri, foarte sigur pe el, face referinţe la filme, cărţi şi articole, dar mai ales la legislaţia penală. Citeşte mult şi se interesează de politică. Acum urmăreşte chiar mai mult ştirile decât atunci când era în libertate. „Guvernarea are nevoie de timp ca şi orice guvernare, acum totul este neclar, însă degrabă lucrurile vor reveni la normal, mai rău oricum nu poate fi.” Citeşte reviste şi pe paginile lucioase îşi vede prietenii de altă dată, citeşte şi „Playboy”, pentru că acolo este proză bună, zice el.

Oamenii se văd mai rar

Se va putea adapta dacă va fi eliberat? Ezită şi oftează, se gândeşte deseori serile la ce va face dacă ar putea fi eliberat. Pentru Anatolie societatea s-a schimbat foarte mult, la televizor străzile arată altfel, oraşul nu mai este cel de altă dată, chiar şi spiritul societăţii s-a modificat. Oricum este sigur că se va integra, are susţinere din partea familiei, şi în niciun caz nu îşi va permite să caute alinare în alcool sau droguri, mai are pentru ce lupta şi supravieţui, poate ar vrea şi un copil să mai facă, spune el întrebând „Credeţi că nu este posibil?”.

Crede că vremurile de acum sunt mult mai dificile, este mai complicat să îţi găseşti un loc de muncă, să faci bani, iar asta influenţează viaţa socială. Oamenii se văd tot mai rar, nu au timp de prieteni, sunt stresaţi permanent pentru că vor să aibă siguranţă financiară. Relaţiile au devenit mult mai capitaliste, dacă înainte oamenii mergeau mai des în ospeţie, cu familiile lor sau în vacanţe, acum lumea se gândeşte doar la afaceri şi bani.

Ce ar vrea acum? Ar vrea, ca toată lumea standarde europene. Pentru deţinuţii pe viaţă asta ar însemna ca după zece ani de detenţie regimul să fie mult mai liber, să poată petrece mai mult timp la aer, la plimbare şi să petreacă cu familia nu 3-4 ore, ci 3 zile pe lună. Vrea o sală de sport, pentru că stau în camere mici şi „se atrofiază muşchii”. Mai vrea ca după 25 de ani să poate ieşi la libertate. Zice că va avea atunci 61 de ani, o vârstă potrivită pentru a „lua viaţa de la început”.

Dungi de marinar pe dungi de puşcăriaş

Valeriu Caţ arată ca un personaj din filmele poliţieneşti – înalt, cu tatuaj pe mâna stângă, cu cătuşe la mâini, cu părul tuns scurt, cu ochelari întunecaţi care îi adumbreşte tenul măsliniu. (în dorința mea de egalitate, i-am întins mâna să-l salut, Caț a luat-o, aproape a dus-o până la buzele lui, s-a uitat la mine, apoi a lăsat-o) Are 56 de ani dintre care 28 i-a trăit prin închisori. A fost, ca orice tânăr la şcoală, apoi a devenit marinar. După asta a fost arestat pentru mici fărădelegi – furturi, deţinere sau vindere de droguri, ca în final, în  1981 să fie arestat pentru crimă. O recunoaşte „Era în joc onoarea mea şi a familiei mele. Sora mea putea fi violată, am sărit în apărarea ei, individul m-a rănit şi pe mine. L-am ucis, l-am pus în maşină şi am dat foc maşinii”. În 1981, când a fost condamnat, i s-a născut unicul fiu. Acum feciorul locuieşte în Israel are la rândul său două fetiţe şi un fiu.

„Nu pot să cer nimic de la el, să mă ajute sau să mă viziteze, pentru că eu nu i-am oferit nimic”, spune Caţ. Totuşi, povesteşte el, când era prin închisori mai trimitea bani soţiei, era un împătimit al jocurilor de noroc şi din ele câştiga bani.

Pentru primul omor a stat 15 ani şi a fost eliberat, dar a revenit curând. O captură de droguri şi două cadavre, pentru care a şi primit necruţătoarea sentinţă de închisoare pe viaţă.

De unde s-ar fi pornit toate? „Aţi observat că sunt ţigan, nu?” Încă din şcoală era discriminat pentru etnia lui, chiar dacă învăţa foarte bine. Zice că a şi predat literatura elevilor mai mici. Îi plăceau foarte mult Eminescu, Alecsandri, Creangă. Totuşi, nu i s-ar fi permis să termine şcoala, şi s-a simţit înjosit mereu pentru că e ţigan. A schimbat, spune Valeriu zâmbind, dungile de marinar pe cele de puşcăriaş.

Acum nu prea citeşte, se uită mai mult la televizor şi ascultă radioul. Cartea sa de căpătâi este despre GenghisHan. Cuceritorul mongol era categoric împotriva crimei fără motiv, de aceea îi place lui Caţ. Regrete? Are multe regrete, dar cel mai mult îi pare rău că nu poate fi acum alături de mama lui bătrână şi neputincioasă şi că nu a putut să fie prezent la înmormântarea tatălui. Dacă ar ieşi, ar merge la mama.

DSC_6604

În final, oftează, spunând: „Dacă în doi ani nu se întâmplă nimic, voi lua o decizie asupra la ceea ce voi face cu viaţa mea”, lăsând urme de suspans. „Acum un an, un deţinut a murit exact în patul în care dorm eu acum. Este de neconceput să sfârşeşti în închisoare, să aştepţi în fiecare zi moartea. Aici nimeni nu poate şi nu vrea să aibă grijă de tine când eşti bolnav, darămite când eşti bătrân”.

 O trăsnaie, în 15 minute

Alexei intră în camera oaspeţilor zâmbind, ba chiar râde. Poartă blugi,  jachetă şi, desigur, cătuşe. Dar şi un şirag de mărgele, pe care le trece dintr-o mână în alta zângănind. Povesteşte despre copilăria lui, apoi cu un zâmbet larg spune „Şi apoi, am făcut o trăsnaie”. Era în 1990, când avea 22 de ani. „Trăsnaia” era uciderea unui om.  „Dar cum să o numesc altfel? Ne-am adunat mai mulţi, el cu băieţi, eu cu băieţi, a fost o bătaie. Era luna februarie, când ziua e soare şi se dezgheaţă tot, iar seara îngheaţă, a alunecat, s-a lovit la cap şi a murit.” Nu cunoştea victima, era un cunoscut de-al cumnatului său. Dar „trăsnaia” se pare că nu a fost unică.  În 1997, după ce îşi ispăşise termenul pentru prima condamnare, a urmat la scurt timp a doua sentinţă: executarea unui omor la comandă. Desigur neagă orice legătura cu acea crimă, crede o persoană arestată o dată pentru omor, va fi întotdeauna suspectă pentru o altă crimă.

„După ce a fost prima sentinţă, rudele decedatului au făcut un recurs la Curtea de Apel, iar Curtea în 15 minute a schimbat şi ne-a condamnat pe viaţă.” Când poveste aceste lucruri zâmbeşte continuu, apoi cu o tristeţe repetă „Iată aşa, în doar 15 minute…”

DSC_6642

Primele omoruri – în Afganistan

Soţia şi feciorul său au plecat în Rusia, căci, este dificil ca „un copil să înţeleagă cum tatăl lui era un om bun şi deodată a devenit un om rău”. Are şi un păpic, o mămică, două surori şi un frate. Mama are 71 de ani, dar de câte ori are bani şi timp îşi vizitează fiul. „Ehei, ce îmi aduce, colţunaşi făcuţi de mama,  şi alte mâncăruri, ca o mamă.”

Spune că mama a suferit mult condamnarea lui, dar Alexei s-a adaptat simplu. „Prima dată, da, mi-a fost mai greu, dar a doua dată…”. A luptat în Afganistan, iar acolo a fost „aceeaşi închisoare”. Avea doar 18 ani şi a fost impus să omoare oameni  prin ordin.

Zilele pentru el sunt la fel: rezolvă crossword-uri, se uită la televizor, de citit citeşte mai puţin. În bibliotecă există numeroase volume ale lui Lenin, dar le-a citit încă prima dată când a stat în închisoare, mai citeşte din memoriile lui Brejnev. Zice că au doar un post de televiziune, la care gardianul ripostează, iar Alexei adaugă „Păi avem doar unul în limba maternă, restul vin de la ruşi şi separatişti, iar separatiştii nu trebuie să îi ascultăm, nu?”.

Filosofia regretelor sale şi-o ancorează în fapte biblice: „Sigur că regret ce am făcut, dar omul şi aşa se naşte cu păcat, nu?”

Lasă un comentariu