Un primar bun — 4

Barcelona (1960). Burt Glinn.
 
Barcelona (1960). Burt Glinn.

Trec anii și uităm primarii buni. Sau poate orașele sunt atât de superbe încât umbresc primarii? Sau uneori evenimentele sunt atât de răsunătoare, încât primarii și echipa rămân pe planul doi? Uneori este Gaudi, și-atunci, care politică? Să vorbim despre orașe de pe post card-uri. Despre orașe cândva industriale, pline de muncitori, cu cartiere rău famate, orașe care închid propriul acces la mare! Să vorbim despre Barcelona, despre Olimpiada din 1992 și despre Pasqual Maragall.

***

“Ei, Barcelona. Barcelona are mare, are Gaudi, e în Europa, are fotbal. Are de toate! Orice primar e bun acolo”, ar zice unii. Înainte de toate o să ne uităm la un video scurt despre reconstrucția impresionantă Barcelonei timp de șase ani. Și ne amintim că în anii ’60 peste 100,000 de oameni trăiau în mahalale mizerabile, iar accesul la mare era aproape că închis. Și înțelegem, din nou, că nimic nu se dă ca pe post card, nici chiar în Barcelona.

Se numește sindrom catalizator. Când un oraș își asumă un termen-limită pentru a construi infrastructură și spații publice, care altminteri ar lua mult mai mult timp. În tot acest răstimp atenția și eforturile atât ale politicienilor, cât și ale comunității sunt îndreptate spre realizarea acestui obiectiv.

Cum era Barcelona înainte de 1992?

În timpul dictaturii lui Franco (1939 – 1975), Barcelona, ca oraș catalan, nu era o prioritate pentru guvernare, mai mult ca atât, pentru că se opunea regimului, finanțarea a fost tăiată, iar întreaga regiune a fost cumva izolată. Era un oraș industrial, cu cartiere rău famate, pline de muncitori, care niciodată nu ar fi visat că orașul lor natal va deveni în câteva decenii una din cele mai mari atracții turistice. La sfârșitul anilor 1960, Barcelona era un paradis pentru infracțiunile minore, droguri și prostituție, ascunse printre străzile murdare și înguste. O economie ilegală, însă tolerată. Peste 100,000 de oameni locuiau în mahalale murdare, iar locuitorii nici nu aveau acces la cei 12,7 kilometri de litoral care erau ascunși după depozite și docuri industriale.

 

Plaja din Barcelona în anii 1960.  Sursa: http://www.thepolisblog.org/2010/09/shantyism-in-barcelona-of-20th-century.html

Plaja din Barcelona în anii 1960.
Sursa: http://www.thepolisblog.org/2010/09/shantyism-in-barcelona-of-20th-century.html

Franco moare în 1975, alegeri sunt organizate în 1979 și în timp ce marile puteri luau căi neoliberale, în Spania socialiștii iau puterea.

S-a început reforma administrativă: un staff profesionist, servicii computerizare și descentralizare. Noile autorități au îmbunătățit aspectul orașului și siguranța lui, au construit parcuri mici și spații publice. Oamenii au putut din nou ieși pe străzi, dansând la festivaluri, pentru că sudicii au nevoie de interacțiune.

În primul an de guvernare socialistă, din bani publici, s-a investit în infrastructură, drumuri, parcuri, calitatea apei și alte servicii sanitare. Cetățenii nu au fost ignorați. Au fost construite mari centre comunitare, iar toate schimbările majore din cartiere erau făcute după consultări cu comunitatea. Cetățenii chiar au ajutat la prestarea anumitor servicii publice.

Se zice că trei primari socialiști au făcut Barcelona unul din cele mai frumoase orașe din lume: Serra, Maragall și Clos. Noi o să vorbim despre Maragall, pentru că, sub guvernarea lui, Barcelona devine un oraș olimpic.

Barcelona – start the celebration

Totuși Jocurile Olimpice sunt cele care au schimbat Barcelona. Cel mai mare oponent al Barcelonei în acea competiție era Parisul. Franța însă trebuia să organizeze Jocurile Olimpice de iarnă (pe-atunci se făceau ambele în același an), respectiv era imposibil să organizeze două evenimente. Cu puțin noroc, cu puțin networking, catalanii au câștigat.

Acest mare noroc și povară vine peste oraș când Pasqual Maragall este primar. Maragall este un primar aparte, după ce îi citești biografia și eseurile scrise despre Barcelona, chiar dacă sună ca un clișeu siropos, înțelegi că acest oraș era vocația lui.

Se naște în 1941, într-o familie de intelectuali, bunicul său este unul din cei mai cunoscuți poeți catalani. Nu ajunge să îl cunoască pe bunelul său, Joan Maragall, vestit pentru rezistența care o opunea influenței spaniole în Catalonia. El opta pentru un naționalism liberal și cosmopolit, idei care, ulterior, se regăsesc și la nepotul său. În studenție, Pasqual Maragall face parte din ceea ce se numește generația 1962,  este un aprig socialist, care redactează materiale și organizează evenimente împotriva dictaturii.

Dincolo de activitatea revoluționară, Pasqual a făcut economie și drept la Universitatea din Barcelona, apoi a lucrat ca economist în cadrul consiliului orășenesc încă pe vremea lui Franco, ceea ce i-a permis să înțeleagă cum funcționează o administrație publică. După ce s-a căsătorit, a trăit șase luni la Paris, unde a studiat planificare urbană și regională. A mai studiat la the New School for Social Research și la Johns Hopkins University în anii 1970. Cum spunea Maragall: eu am învățat totul despre oraș, pentru că New York este Orașul.

Revenind însă la Barcelona. Misiunea esențială de dinaintea Jocurilor Olimpice era să deschidă orașul către mare, să asigure o elementară infrastructură și să transforme portul vechi într-un spațiu de uz public. O altă provocare a fost transformarea clădirilor industriale, Barcelona a fost recunoscută internațional pentru găsirea unor soluții progresiste, unde fabricile au fost păstrate și transformate în spații publice, fie centre comunitare, fie clădiri universitare.

Influența sectorului privat nu poate fi ignorată, ei s-au implicat mai ales în ce ține de modernizarea infrastructurii telecomunicațiilor, construcția locuințelor de lux, a hotelelor și explozia de restaurante și baruri și centre de shopping.

Firește oricât nu am vorbi despre un primar excepțional și o echipă profesionistă,  nu putem ignora potențialul cultural deja existent al Barcelonei. David Harvey menționa istoria și tradiția catalană; promovarea  realizărilor artistice și moștenirii arhitecturale (Gaudi, desigur); distinctivitatea modului de viață și tradițiile literare. Dar asta nu a fost de-ajuns pentru ca în prezent să fie al 14-lea cel mai locuibil oraș (conform Monocle).

Și atunci care a fost cheia succesului? Un primar bun și consilieri buni, o guvernare de stânga, tradiții distinctive, moștenirea culturală sau Jocurile Olimpice? A fost toate din ele.

Inițial, nu exista nici o garanție că orașul va îndeplini toate angajamentele asumate. Trebuia o coordonare foarte bună și o echipă excepțională.

Uneori secretul este să alegi oameni deștepți, vizionari și muncitori, pentru că niciodată nu poți să le faci pe toate. Barcelona s-a transformat după viziunea lui Jordi Borja, Oriol Bohigas, Juli Esteban și Amador Ferrer, cu toții specialiști, deja notorii, în planificare.  La sfârșitul anului 1988, a fost creat un grup de lucru, care era prezidat de Maragall și care se întâlnea la fiecare două săptămâni.

Primarul zicea că niciun oraș olimpic nu este inventat sau făcut prin decret, ci este construit încet pe baza unei vocații esențiale. Apoi, treptat învață să devină olimpic. Și, chiar dacă, datorită Jocurilor Olimpice, Barcelona a reușit să ajungă printre cele mai bune orașe ale lumii, important este, ca după asta, să continue să rămână acolo sus.

Teoreticienii remarcă socialismul municipal reinventat, care este conștient de globalizare și este deschis să lucreze în parteneriat cu sectorul privat. Deși, la început, conducerea o luase pe calea unui Marxism mai radical, în timp, s-au schimbat spre un socialism moderat, schimbarea fiind mai vizibilă când Barcelona a început implementarea strategiei de a deveni un centru international de business. Aici se remarcă contribuția teoreticienilor. Manuel Castells, sociologul care a tot scris despre societate informațională și globalizare, era un bun prieten cu cei din administrația orașului. Respectiv, în noile strategii se observă un accent tot mai mare pe globalizare și informationalization, care, se zice, este meritul lui Castells. Politicienii ar trebui mai des să asculte de unii teoreticienii.

 Charles Landry susține că succesul Barcelonei se bazează pe concentrarea asupra spațiilor publice. Artiștii au fost văzuți ca un element important în crearea noilor spații publice, împreună cu rezidenții. Spațiul public însemna revitalizarea orașului și mărirea contactului spontan între cetățeni. Dacă alte orașe sau focusat pe finanțe și inginerie, atunci în Barcelona cultura a jucat un rol important.

Ar mai fi multe de zis despre schimbările de idei în conducerea lui Maragall, despre luptele cu cei din conducerea Cataloniei, cu luptele cu cei din conducerea Spaniei, despre cum primarul dezvoltă un întreg concept al orașului-stat, atât de bine integrat într-o comunitate europeană. Însă altă dată. Despre cum a fost lăudat de Tony Blair, despre cum Guardian-ul se întreba ‘Why can’t we be more like the Barceloneses?’, iar primarii altor orașe europene visau să fie și ei tot așa. Există chiar și termenul Maragallisme care înseamnă renașterea orașului-stat European, iar Maragall a obținut titlul de ‘El Príncep’. Dacă nu v-ați uitat video-ul de mai sus, acum este momentul să o faceți, pentru că el arată schimbările extraordinare care pot fi făcute într-un timp atât de scurt.

Drăguț este faptul că Maragall, catalan fiind, dintr-o familie de intelectuali și catalani convinși, a spus că cel mai bun mod de a fi buni spanioli, este de a fi buni catalani.

Barcelona it was the first time that we met, așa începe punctul culminant din cântecul Barcelona de Freddie Mercury și Montserrat Caballe. Rămâne a fi unul din cele mai frumoase cântece din toate vremurile, iar dacă Freddie cântă spune Barcelona de zeci de ori, nu are cum să eșueze acest oraș.

Barcelona astăzi e un oraș global, mult mai dezvoltat decât majoritatea orașelor din Spania, este atât o atracție pentru turiști, cât și un oraș unde se poate de trăit. Mai are o strategie pentru 2020 dezvoltată de aproape 650 de experți și un branding care poate fi descris doar superficial într-un eseu de  4000 de cuvinte, așa cum o făcusem eu jumătate de an în urmă.

Însă ca orice oraș global este spațiu de viață frumoasă și frivolă ca la Woody Allen în Vicky, Cristina și Barcelona, însă mai este spațiu pentru murdărie, săracie și bolnavi, ca în Biutiful-ul lui Iñárritu. Despre aceste mici provocări ale orașelor globale, o să mai scriu.

Și cântecel:

P.S. Mai multe despre cât de frumoasă este Barcelona, unde se poate de mâncat și de băut, aici (sunt chiar și fotografii cu mine acolo!)

Surse:

 

  1. Barcelona Activa. [online] Available at: http://www.barcelonactiva.cat/barcelonactiva/en/all-about-barcelona-activa/who-we-are/index.jsp
  2. Barcelona Global. [online] Available at: http://www.barcelonaglobal.com/about-us/barcelona-global
  3. Belloso, J. (2011) ‘The city branding of Barcelona: A success story?’, [online] Available at: http://cor.europa.eu/en/news/europcom/Documents/Belloso.
  4. Harvey, D. (2012) Rebel Cities. From the Right to the City to the Urban Revolution. London: Verso
  5. Landry, C. (2006) The art of city-making. London: Earthscan
  6. Marshall, T. (2004) Transforming Barcelona. London: Routledge
  7. Mayor of London, (2012) World Cities Culture Report 2012
  8. McNeill, D. (1999) Urban Change and the European Left. Tales from the New Barcelona. London: Routledge
  9. Toohey, K., Veal, A. (2007) The Olympic Games: A Social Science Perspective

Restul postărilor la acest subiect:

1) Primarul Tiranei 

2) Primarul Vinniţei

3) Primarul Bogotei

Lasă un comentariu