Despre democrații europene

În Baku toți de la guvernare și de pe lângă guvernare o să îți spună tare și răspicat că ei sunt europeni și au o țară democrată. Discursul lor e anti-rus și vorbesc în continuu despre standarde europene. Poporul tot crede asta. Turiștii neinformați crede asta. Iar eu îi opresc și încep a-i întreba despre libertatea de exprimare, despre arestarea și intimidarea activiștilor. Aici ei se opresc, se uită suspicios la mine și încep un discurs puțin diferit „u nas svoeobraznaia democratia”. Și încep să explice că de nu era un lider puternic, țara era în haos.

Europenii și americanii tac și acceptă că Azerbaijanul este o țară democrată. Pentru că are petrol, pentru că este un aliat al Statelor în lupta împotriva terorismului și este un partener strategic amplasat între Rusia și Iran. Se zice că pentru un kilogram de caviar, cei din Consiliul Europei închid ochii la încălcarea drepturilor omului.

Dacă până acum eu doar îmi băteam joc de politicienii din Estul Europei – această minoritate provincială (nu toți, desigur), cu trecut în mare parte dubios, fără o elementară cultură generală – atunci în Azerbaijan am început să îi urăsc sincer și din tot sufletul. O minoritate pentru care țara este un business. Unde poporul este amăgit că trăiește democratic și mult mai bine decât în perioada sovietică, dar unde de fapt câteva familii de afaceriști conduc totul în țară, unde doar cei loiali pot să beneficieze de lux, iar cei săraci rămân săraci în continuare.

La un moment dat mă bucuram că sunt din Moldova. Când ne întrebau cum e la noi, ziceam tare și mândră:

–          Suntem săraci, dar avem libertate de exprimare.

Dar pentru că am citit mai mult de o carte, entuziasmul meu despre patrie a scăzut la fel de repede cum a și apărut.

James A. Robinson, autorul la „Why nations fail” a rezumat de ce România nu este încă o țară de succes: principalii vinovaţi sunt Imperiul Otoman, comunismul şi, în prezent, instituţiile statului şi societatea civilă. Soluțiile sunt societatea civilă și justiția. De parcă trebuie să fii de la Harvard să zici asta. Însă aceste lucruri evidente, nu sunt mereu evidente.

Eu mă bucur tare mult că noi ne asociem, semnăm, ratificăm. Mă bucur când europenii ne zic că avem șanse. Însă nu uit că aceeași oameni consideră Azerbaijanul o țară democratică. Eu am prieteni peste tot, prin toate instituțiile, care îmi zic că ceva se schimbă. Numai că eu știu că aceste schimbări, și-așa mici și încete, se opresc exact până în iulie 2015. Noi când intrăm în alegeri avem o stare totală de frenezie. Ori noi, ori potopul.

Când Moldova se bucura de prima zi fără de vize, judecătorul raider de la Căușeni a fost achitat, când Moldova semna Acordul de Asociera a apărut teoria fantastică că glontele a ricoșat din mistreț (aștept ilustrare grafică despre cum asta s-a întâmplat!). Justiția ca justiția, societatea civilă ca societatea civilă. Ca de obicei.

Eu am început ziua cu a citi ce a zis Ion Sturza  despre cum țara noastră e un business pentru unii. Apoi mi-am amintit de Azerbaijan și a lor svoebraznaia democratia și cum o  minoritate trăiește bine, iar restul bat din palme și sunt săraci. De aceea eu mă bucur, dar mă bucur în liniște și precaut. Că europeni, aparent, toți suntem, mai ales cu cât mai tare ne amenință Rusia.

*Și cântecel. Îmi pare că se repetă.

Lasă un comentariu