Despre cum I don’t seek, I find.

 

Fix un an și o zi în urmă, stăteam în campusul de la Warwick și colegii mă petreceau acasă. Ne duceam unul câte unul din campusul gol. Băieții cântau la ghitară, fetele dansau, vorbeam despre filosofie și politică și unde ne vedem în zece ani. Era așa de frumos, pe fundal de Let It Be, încât eu tare serios mă gândeam să nu merg acasă.

***

Există oameni care știu ce vor să facă în viață. Ei vorbesc în termeni de achievable goals, pe termen scurt, mediu și lung. Admirabil. Dar parcă plictisitor.

Există oameni care fug după nume de universități și le poartă exact ca oamenii care lasă eticheta brand-ului pe haine.

Există oameni care îndeplinesc visele părinților, pentru că ei nu au avut oportunități.

Există oameni care visează să aibă un iaht.

Există oameni care vor un salariu mai mare.

Există oameni care se întrec cu alți oameni. Foarte trist.

Mulți din aceștia fac master-uri. Eu nu l-am făcut din aceste motive. Nici pentru că asta îmi este vocația, nici pentru că vreau să schimb lumea, nici pentru pusul umărului la democratizarea țării și alte banalități.

Eu vreau să cred că sunt mai relaxată.

Primăvara mai trecută plăteam depozituri pentru universități la care știam că nu o să vreau să învăț, refuzam unele, neavând încă alte oferte definitive. Dădeam vrăbii din mână pe ciori de pe gard. În tot acest timp, aplicam pentru noi job-uri.

Alegerea universității n-a fost după nume, deși putea fi. Nici după oportunități de angajare după asta, deși putea fi. Am zis că mă duc la Warwick pentru că este în departament de Cultural Studies, iar acolo este un profesor de urbanism, iar eu o să vorbesc cu el la o cafea despre viitorul orașelor. Micile detalii care influențează decizii și fac viața fascinantă. Și am vorbit.

Un degree în care pot învăța Cultural Studies o să mă facă să înțeleg cine sunt eu și care este locul meu în lume, credeam eu. Să fiu mai organizată, speram eu. Însă am venit cu un reading list de vreo 20 de ori mai mare, confuzie totală și 17 kilograme de cărți.

Am avut mulți colegi care plăteau taxe mari pentru a-și găsi un loc de muncă. Ei aveau un scop. Eu nu aveam. Așa am ajuns să cunosc oameni minunați din toate colțurile lumii, să călătoresc, să mă adresez cu “tu” către mari academicieni ai lumii, să iau cele mai bizare cursuri opționale, indiferent de nota pe care urma să o iau (note bune am luat, n-am făcut de rușine țara!), să experimentez în scrieri, oameni și idei.

Eu nu am făcut master pentru părinți, pentru propriul self-esteem (eu pot!), pentru a putea găsi locuri de muncă peste hotare sau pentru a avea un adaos la salariu (deși n-ar strica!), eu l-am făcut pentru că această căutare e frumoasă. Căutarea fără de scop.

Eu însă nu am scris asta în scrisoarea mea de motivație. Am scris despre cum vreau să schimb lumea, să pun umărul la democratizarea țării și despre vocație. Banalități. Pentru că astea funcționează.

***

Tare des unii ani îmi sunt cumva marcați de mici obsesii pentru scriitori. Anul meu de master a fost marcat de Hesse și de trei borne (și asta printre zeci de cărți și articole pentru universitate). Am început totul cu Jocul cu mărgelele de sticlă, care mă enerva de la început, care, cu greu, am terminat-o și care, după vreo 3 luni, am înțeles-o, când aveam prin cameră cărți pe masă, pe jos, pe dulapuri și notițe pe bonuri de plată. Apoi a urmat Siddhartha. Citeam despre cum înțelepciunea nu poate fi împărtășită, comunicată, nici predată, ea poate fi găsită sau trăită. Despre cum atunci când cauți ceva, atunci vezi doar ceea ce cauți și nu găsești nimic, pentru că te gândești mereu numai la ceea ce cauți, pentru că ai un singur scop și ești obsedat de acest scop. Sau că atunci când cauți prea mult, de fapt nu poți găsi.

Sau că deși mulți mari gânditori încearcă să examineze lumea, să o explice, să o urască, cel mai important este să o iubești.

Iar când am venit acasă am citit dintr-o suflare Steppenwolf și așa am învățat să descopăr și să îmi accept numeroasele personalități.

***

Această postare e despre nimic. Despre melancolii și nostalgii. În căutarea timpului pierdut.

* Cântecel.

P.S. În căutările noastre e bine să contribuim la lucruri frumoase. Aici vedeți mai multe. 

 

Lasă un comentariu