Despre minorități

Preotul dezlănțuit. Foto preluată de pe pagina oficială a campaniei.
 
Preotul dezlănțuit. Foto preluată de pe pagina oficială a campaniei.

Ieri, Cristian Mungiu a luat premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes cu filmul Bacalaureat. Patru ani în urmă, După Dealuri lua premiul pentru cel mai bun scenariu și pentru cea mai bună actriță(e).

De aceea, nu a fost deloc întâmplătoare evocarea trăirilor din film, atunci când am privit acest video. Vedem o femeie isterică și plină de răutate. Vedem preotul speriat care trage cu disperare reportera să se roage. Neștiind despre Marșul fără Frică, ai senzația că este sfârșitul lumii, Judecata de Apoi, ultima șansă pentru pocăință! Apoi, se salvează cine poate. Te cuprinde, inevitabil, o stare de anxietate.

Într-o zi senină de primăvară, mergeam la cinema să văd După Dealuri, individul care vindea bilete ne-a prevenit că filmul nu este o mare plăcere. Această istorie lineară, atmosferă gri, această angoasă, întrebările retorice  despre “De ce?”, poate chiar déjà vu-uri, te copleșesc. Cine nu a văzut filmul (spoilers) e după o carte și un caz real, de la Mănăstirea Tanacu, unde o tânără a fost exorcizată până moare pe un crucifix din lemn. După film, mă gândeam cum atât de multe tragedii se întâmplă din combinația de bune intenții și o concepție limitată asupra lumii. Din cele mai bune și curate intenții.

După această lungă introducere, să vorbim despre actorii implicați. Fără vreo prioritate.

Despre Biserică

În fiecare an, sondajele arată o descreștere ușoară a încrederii în Biserică. Netransparența financiară, opulența preoților, un fel de lipsă generală de bun-simț, atenția pentru evenimente irelevante în detrimentul problemelor sociale importante, face ca preotul să nu mai fie chiar acel pilon al satului.

Desigur, există preoți buni. La fel cum există creștini buni. De altfel, ei sunt majoritari. Însă cum se întâmplă de obicei, vocea minorității extremiste este mai puternică.

Cel puțin o dată pe an, sute de mii de creștini cu bun-simț trag o mică rușine citind titlurile din presă. Nici după urletele isterice de la premiera spectacolului Monoloagele Vaginului, nici după mulțimea înspăimântătoare împotriva Marșului LGBTI din 2008, Biserica nu a scos un elementar comunicat de presă să se dezică de această lipsă de respect față de aproapele nostru. În 2008, o doamnă răcnește în convulsii și îndeamnă lumea să spargă baloanele „să nu ajungă spurcăciunea la cer”. În 2016, un preot amenință că va tăia gâtul celor care participă la marș.

Iar Biserica are opt ani de tăcere. Ambele Mitropolii.

Iar atunci când jurnaliștii vor scrie că preoții și creștinii amenință oameni simpli, vor avea dreptate, pentru că Departamentul Relații cu Publicul și cel de Bun-Simț al Mitropoliilor tace.

Și aici îmi amintesc de Alina, din După Dealuri, care îi strigă înfuriată preotului: „Dumnezeu e al tuturor nu e numai al vostru, să știi.”

Despre societate

Unicii reprezentanți ai minorităților de ieri au fost femeile îmbrobodite alergând zăpăcit cu icoanele în mână, bărbații care vor Unirea cu o țară europeană și aruncă cu ouă în simpli manifestanți și cei care sărbătoresc Marea Victorie, dar merg alături de cei cu Zelea Codreanu.

Noi deocamdată nu putem să gestionăm aceste minorități. Scriem titluri despre vreo cinci preoți, dar ne referim la întreaga tagmă, scriem despre creștini, dar ne referim la vreo 20 de pierduți. Este timpul ca atât Biserica, cât și mass-media să declare care sunt organizațiile și preoții extremiști și faptul că nu se identifică cu aceștia. Astfel de grupuri sunt în toate țările, doar că lor nu li se permite să spună că reprezintă 93% din populație.

Însă aici nu se încheie drama societății. Acești zeci de pierduți, sunt produsul unui sistem educațional și a unei comunități cu astfel de valori. La fel cum După Dealuri nu este doar despre un caz tragic de la o mănăstire din Moldova, ci despre șansele limitate ale orfanilor din România, despre o comunitate indiferentă, despre un sistem medical defectuos, despre niște dogme și valori pe care le acceptăm din inerție și nu le punem la îndoială; la fel, știrile din 22 mai nu sunt doar despre niște organizații extremiste și oameni pierduți. Sunt despre un sistem educațional care nu promovează toleranța, gândirea critică, valorile morale și un elementar bun-simț. Iar faptul că ne ascundem convenabil după LGBTI, nu înseamnă că lucrurile menționate anterior nu sunt valabile.

Și așa ajungem la politicieni. În Moldova este aproape o axiomă faptul că un politician LGBTI nu are șanse de câștig, printr-o concluzie forțată, se presupune că orice politician care susține drepturi și oportunități egale și lipsa discriminării, la fel, va fi taxat. În același timp, lucrul în detrimentul interesului public, corupția sau valorile de familie făcute praf în ochii lumii, nu presupun aceeași taxare. Însă aceste așa-numite axiome sunt niște presupuneri; la fel cum eu aș putea avea o ipoteză că, de fapt, moldovenilor nu le pasă de orientarea sexuală a unui politician, atâta timp cât lucrează pentru bunăstarea țării.

Ieri, politicienii nu au ieșit la un marș fără frică. Un raționament, pe care nu o dată l-am auzit, este despre potențialele voturi pierdute. Și atunci, nu pot să nu mă gândesc ce mai fac ei, în ciuda convingerilor lor și în ciuda interesului public, doar pentru, chipurile, a nu pierde câteva voturi.

Politicienii pro-europeni au mai arătat încă o dată că nu sunt chiar europeni.

Despre organizații

Avem doar o organizație care promovează anume drepturile LGBTI și vedem aceleași fețe an de an. Un pluralism ar fi binevenit în acest sens. Aș vrea să văd organizații de la Bălți sau de la Cahul, să văd fețe noi și campanii fără frică de-a lungul anului.  Scriu asta ca un simplu cetățean, care a comunicat cu destule persoane LGBTI sau activiști care susțin cauza.

Despre activiști

În politică, foarte pragmatic, oamenii se împart simplu: susținători, indeciși, oponenți și nevotanți. O regulă fundamentală în comunicarea politică este de a nu pierde timpul  pe oponenți. Indecișii sunt cei valoroși. Există o majoritate de oameni care încă nu au valori bine determinate, care luptă cu propriile dogme sau cele impuse de familie sau școală și care sunt confuzi, pentru ei este important de a vorbi public despre drepturi, principii și valori mereu (nu doar în luna mai) și de a participa la marșuri. Indecișii sunt relevanți. Cei care povestesc despre Judecata de Apoi, despre lobby făcut de forțe dubioase și cei care înjură sunt o simplă poluare sonoră.

***

Desigur, ceea ce a fost pe strada București nu a fost cel mai rău. Acolo a fost o mică explozie de isterie și răutate, ceea ce urmează sunt judecățile latente continue. Bunăoară, după-amiază ascultam vecinii discutând despre de ce trebuie să iasă acești ***** sau despre faptul că el nu își afișează dragostea pentru soția sa în văzul lumii. The usual suspects.

Partea bună este că de această dată, tot mai multe persoane publice au promovat mesaje sănătoase; la marș, au participat persoane de toate orientările sexuale, ba mai mult, de religii și etnii diferite, și, cu siguranță, la anul, va fi mult mai evidentă minoritatea extremistă și agresivă. La fel, mai sper ca politicienii pro-europeni și Biserica care promovează dragostea pentru aproapele nostru să ia, în sfârșit, o atitudine.

Și cântecel.

Lasă un comentariu