O zi de nelinişte

 

Pentru a citi, ascultaţi asta.

Pe scările Judecătoriei Bălţi ne întâmpină, la prima impresie, un băieţandru, cu pantofi negri cu bot patrat, păr negru şi scurt şi guraliv.

– Doamna Natalia, eu sunt victima cea mai mare.

Femeia începe să povestească despre viol, despre cum a născut, despre cum nu va mai putea avea copii. Între toate astea se menţionează Filat, Plahotniuc şi furatul de bani. Cu un ton aproape isteric, ea ne spune că dacă nu este condamnat Florea, atunci se spânzură.

Pe scări apare o altă femeie, înaltă, uscăţivă, îmbrăcată în trening colorat şi cere de mâncare, pentru că nu a mâncat de la 9 dimineaţa.

În vremea posomorâtă şi arhitectura deprimantă de la Bălţi, nu mă aşteptam că vom fi întâmpinaţi de victime, că ele vor tot apărea şi ne vor copleşi cu istorii.  Eu nu eram pregătită de asta.

Stăm cu toţii în hol. Apar mulţi jurnalişti. Mult mai mulţi ca în alte dăţi. Apar avocatele. Inculpatul trece ţanţoş cu soţia printre noi. Are o atitudine pe care încă nu am definit-o. De tupeu, de resemnare, de rezistenţă.

Ne înconjoară grupuri de femei îmbrăcate sărăcăcios, cu feţe chinuite, care îţi lasă o amară impresie de vulnerabilitate şi neputinţă. Dar ele au un mare avânt de a vorbi.

Ne ducem în sala de judecată. Eu mă mut de vreo patru ori, pentru că mi se pare că e ca în filmele americane: într-o parte stau susţinătorii victimelor, în alta – cei ai acuzatului. Nu vreau să stau în spatele lui.

Florea se ridică şi depune cerere pentru amânarea sentinţei pe motiv că avocatul lui nu este prezent. Vreo cinci camere filmează, vreo alte 7-10 telefoane filmează, alţii stau cu nasul în telefon şi raportează.

Judecătorii spun că nu există temei de amânare. Se retrag pentru deliberare.

Şi aşa începe una din cele mai bizare şi oarecum înfricoşătoare scene din viaţa mea din norul meu confortabil. Stomacul meu este deranjat de la istorii, apar noduri în gât şi încep a urmări comentariile pe Facebook, pentru a-mi distrage atenţia.

Jurnaliştii se îndreaptă spre Florea. Îl întreabă dacă recunoaşte vina. Florea tace.

Femeile încep a vorbi. Cu atâta vervă! Probabil demult aşteptau să vorbească şi să spună tot. Încep istoriile. Încep detaliile. Femeia spune: iii, mi-i ruşine să spun. Înconjurată de peste 10 jurnalişti povesteşte despre violuri, despre cum era virgină, despre cum nici măcar nu înţelegea de ce bărbaţii şi femeile sunt fizic diferiţi sau despre cum nu înţelegea că este însărcinată.

Nu, nu era un discurs clar. Era haotic, spus într-o moldovenească stâlcită, cu ridicări de ton, cu întreruperi de la celelalte femei “ei hai, ce numai tu ai să vorbeşti!”

Începe o altă victimă să vorbească. Toate camerele se schimbă în direcţia ei.

O jurnalistă pune o întrebare şi întreabă numele victimei. Eu, care mă temeam să fac fotografii, mă întreb cine are tupeul. Ah, PRO TV, ca de obicei. Bine însă că au venit. După ce ia numele, blonda jurnalistă cu părul aranjat şi machiată, îşi ia microfonul şi se retrage în alt colţ.

Încep a vorbi toate. Stau la 40 de centimetri de acuzat. Acuzatul tace. Mass-media filmează. Nu este niciun psiholog care să liniştească femeile. Nu este niciun specialist care să supravegheze starea lor. Se dezlănţuie în toată libertatea. Acuzatul tace. Mass-media e ca un cordon de izolare între ei.

Apar judecătorii. Toţi filmează.

Încep a vorbi răspicat, continuă repede şi nedesluşit, ca scrisul unui medic. Se aud nişte ani, nişte nume de victime. Se aude 13 ani. O sentinţă care intră în vigoare în 15 zile, iar dacă se ajunge la Curtea de Apel, se extinde perioada de libertate.

Florea iese să se bucure de libertatea-i, toate camerele după el. Eu merg să întreb lumea dacă am înţeles corect. Toate camerele vin val-vârtej înapoi să filmeze deja victimele. Victimele strigă: pe viaţă, condamnare pe viaţă, cum o să îl întâlnim noi pe stradă, d-ap el ne omoară dacă ne vede.

Lumea discută: Are timp să plece în Transnistria. Pedeapsa este prea mică.

Victimele se liniştesc. Toată lumea dă declaraţii pentru presă.

Nevoia de o gură de aer este necesară. Nevoia de a ieşi din această lume paralelă în care nu vrei să te întorci.

Femeile rătăcesc prin holul sălii de judecată sau pe afară. Florea iese cu soţia şi pleacă.

Noi ne adunăm camerele, emoţiile şi furia şi plecăm spre microbuz. Prima victimă care ne-a întâmpinat, tot ea ne petrece “La revedere”, strigă, apoi continuă să  vorbească tare la telefon, trăgând nervos din ţigară şi zice: măcar au venit aiştia de la Chişinău şi s-a făcut ceva.

Epilog

Nu vom ști dacă prezența atâtor jurnaliști, a cetățenilor cu telefoanele în mână, a știrilor care au fost publicate timp de câteva zile și a unei petiții cu peste 1500 de semnături a determinat judecătorii să nu amâne încă o dată sentința. Cu siguranță, însă este un precedent bun în care cetățenii au cerut dreptate și au fost vizibili.

Desigur, sentința de 13 ani și acuzatul lăsat liber timp de 15 zile (sau mai mult, dacă merge la Curtea de Apel) este dezamăgitoare. Doar câteva victime şi-au găsit dreptatea, iar prejudicii încă nu au fost oferite.

Eu am fost un simplu mesager în tot acest caz. Există avocate care au ascultat de nenumărate ori mărturiile victimelor, au fost jurnalişti care ani de-a rândul au fost la Bălţi şi au asistat la şedinţe amânate, există psihologi care au oferit asistenţă victimelor. Există foarte multe persoane implicate, despre unele din ele se ştie mai mult, despre altele mai puţin. În continuare, politicienii nu au nicio declaraţie publică.

Noi o să revenim cu actualizări despre caz, pentru că nu a fost un eveniment de o zi, ci o asumare de a urmări acest caz până la capăt.

Este un precedent bun când societatea s-a implicat şi a cerut dreptate. În lume, astfel de oameni se numesc cetăţeni. Sper că într-o zi vom avea tot mai mulţi cetăţeni.

La sfârşit, puteţi asculta asta. 

Lasă un comentariu