Despre apăsătoarea linişte

 

*Disclaimer: Acest text este despre ceea ce voi ştiţi şi ce credeţi. Eu doar i-am dat o formă şi am combinat cuvinte.

Scriu acum pentru că, inevitabil, urma să uităm despre ştirile dezgustătoare legate de alimentaţia în şcoli şi grădiniţe.
Reamintesc că există grădiniţe care în continuare primesc produse de calitate dubioasă, iar autorităţile spun că nu pot rezilia acele contracte.
Haideţi să discutăm despre complexitatea dramelor acestui caz.

Drama politicii. Este important să fim sinceri cu noi înşine şi să spunem clar – da, politica şi negocierile moldoveneşti se ţin pe dosare şi şantaje politice. Câştigă cel care are dosar mai mare pe celălalt. Astfel de dosare apar de la 2009 încoace şi însoţesc orice negociere netransparentă despre funcţia de preşedinte, prim-ministru şi altele. Dar asta e lupta vizibilă. Pentru ce luptă ei de fapt, dincolo de funcţii vizibile, noi nu ştim şi nici n-o să ştim.
Drama funcţionarilor publici: Ah, aceşti oameni care au decis să fie în serviciul public, chiar dacă au salarii mai mici decât dacă ar lucra în alte părţi, dar lucrează pentru binele comun. Adică aşa ar trebui să fie. Noi urâm funcţionarii publici. Urâm orice potenţială confruntare cu ei. Îi credem ineficienţi, corupţi sau pur şi simplu nepoliticoşi. Nu toţi, evident. Sunt funcţionari de treabă, dar ca în orice altă tagmă, minoritatea coruptă câştigă.
Ei sunt oamenii care fac tragedii prin Colective şi La Soacre, care închid ochii la fărădelegi. Care le cauzează. Care le continuă. Daunele pe termen lung sunt atât de mari, încât eu nu pot să nu mă gândesc cât de lipsit de scrupule, dar nu, nu lipsit de scrupule, ci cretin trebuie să fii să înţelegi că trăim într-o lume interconectată. Să înţelegi că ai tăi copii, nepoţi, prieteni, trăiesc în acest sistem pe care tu îl creezi şi tu îl perpetuezi.
Drama lor însă este că nu mai pot ieşi din asta. Iar cu fiecare ştire despre funcţionari corupţi, sabia le atârnă tot mai pronunţat deasupra capului.

Drama justiţiei. Oamenii nu au încredere în justiţia moldovenească.Nici atunci când îşi fac treaba, nici atunci când nu şi-o fac. Atunci când oamenii nu mai au încredere în instituţiile statului şi în justiţie, ei încep să îşi facă singuri dreptate. Iar noi ştim din istorie că asta nu arată bine. Comentariile de pe Facebook despre potenţiale torturi ale funcţionarilor şi ale oamenilor de afaceri de implicaţi sunt doar începutul (îmi amintesc de White Bear-ul din Black Mirror). Nu, acolo nu este vorba de furie, ci de deznădejde. Iar în deznădejde oamenii uită de reguli.

Drama părinţilor. Am auzit că părinţii fac orice pentru copiii lor. Atunci nu îmi pot explica de ce nu fac nimic acum. Decât câteva proteste timide (părinţi care au toată admiraţia!). Desigur, nouă ne lipsesc abilităţi democratice elementare – de a forma grupuri de interes, apoi de presiune, de a scrie petiţii, de a face proteste, de a înţelege că viaţa bună nu este dată, ci trebuie de lucrat pentru ea în continuu. Asta este adevărat în orice domeniu.
Nedumerirea mea vine de la faptul că există comunităţi de mămici care tac. Comunităţi cu mii de membri. Comunităţi, nu grupuri. Comunităţi care discută despre intoxicaţiile copiilor, dar nu fac nimic să le prevină. Comunităţi care fac petreceri şi târguri de caritate (despre caritate scriu altă dată). Dar care nu au reuşit să se mobilizeze în jurul unei cauze atât de dureroase şi cu potenţial de câştig. De ce?

 Drama copiilor. Cât de cinic nu ar suna, acest clişeu numit “hrană spirituală” probabil este cel mai dăunător în sistemul de învăţământ. Alimentele toxice, cu un mic chin, le-ai scos din organism. Faptul că guvernarea nu are nicio viziune asupra educaţiei arată că nu are nicio viziune asupra viitorului acestei ţări. Ei nu au nevoie de cetăţeni. De aceea, această batjocură nu mă surprinde.

 Drama sistemului de învăţământ. Cineva scria că educatoarele au 1000 de lei salariu, de aceea nu trebuie judecate, alţii scriau că “ohohoho, câţi bani îşi fac ele din cadouri”. În sistemul educational jonglăm între milă şi acuzaţii. Respectul demult a fost pierdut. Şi, accentuez, faptul că nu este nicio viziune asupra reformei în educaţie, înseamnă că nu este nicio viziune asupra viitorului acestei ţări.   

 Drama noastră: Copiii au mâncat astfel de mâncare când ne uitam cum zboară pietrele în Parlament, când aveam anticipate, când eram 900 de zile fără preşedinte, când Filat era prim-ministru şi era dimineaţă din nou în Moldova, când se împuşcau oameni în Pădurea Domnească, când dansam pe Okean Elzy că aveam regim liberalizat de vize. Noi pur şi simplu alegem ce să urmărim. Despre ce să ne îngrijorăm. Alegem pe cine să îi considerăm ai noştri.
Acum nu sunt ai noştri. Acum sunt atât de multe lucruri de care trebuie să ne pese, încât avem deja imunitate la fărădelegi exact aşa cum uneori nu mai simţim mirosul de rahat din Chişinău. Pentru că ne-am deprins. Iar eu nu vreau să mă deprind.

Acest text este despre ceea ce voi ştiţi şi ce credeţi. Eu doar i-am dat o formă şi am combinat cuvinte. Eu nu am copii, iar nepotul meu trăieşte într-o ţară mai bună. Eu doar ştiu că noi avem mulţi părinţi tineri, avem comunităţi de mămici şi avem o linişte apăsătoare.

Cântecel.

Lasă un comentariu