Să vorbim despre caritate

Foto-simbol de prin New Yorker.
 
Foto-simbol de prin New Yorker.

Să zicem că aveţi în ograda blocului doi motănaşi drăgălaşi, care primăvara se iubesc de zor. Pentru că sunteţi un om bun, cu o inimă mare şi vă gândiţi că două felii de salam nu afectează bugetul, o să hrăniţi motanii. Doi motănaşi şi motănaşii lor, timp de şapte ani, vor face 420,000 de motănaşi. Desigur, 420,000 de felii de salam deja e mult. Probabil este mai bine să donaţi bani unei organizaţii care protejează animalele, ei vor steriliza animăluţele sau, şi mai bine, să sunaţi autorităţile locale să îi întrebaţi unde se duc banii şi de ce nu au grijă de animalele fără de adăpost. Asta nu vă împiedică să daţi acele felii de salam motănaşilor, pentru că aveţi şi voi o inimă şi nu sunteţi chiar cele mai raţionale fiinţe.

Prezenţa motănaşilor fără adăpost înseamnă că sistemul nu funcţionează, iar aruncatul de felii de salam este o luptă eternă şi inutilă cu efectele, pe când lupta adevărată este cu acele instituţii care nu îşi fac treaba pe banii noştri.

Caritatea dubioşilor

În ultima vreme, tot mai mult, vedem fundaţii şi politicieni, care, cu mult fast, fac acţiuni de caritate. Pun fotografii pe Facebook şi aşteaptă să curgă like-urile şi laudele. Mai mult, obligă biete organizaţii, cu intenţii nobile, să facă share-uri dezonorante despre noile colaborări.

Unii din ei chiar îndeamnă şi pe alţii să facă caritate. Tot ei sunt acei oameni ai căror nume căutat pe Google va duce la articole pe Ziarul de Gardă, Anticorupţie.md sau rise.md. Respectiv, nu este clar dacă îndemnul este pentru mine, plătitorul de impozite şi chirie în euro, sau pentru colegii lor de pe alte pagini ale ziarelor de investigaţie.

Caritatea noastră – dau două beri pentru caritate

Odată cu dezvoltarea platformelor online, a dona bani a devenit mult mai accesibil. Vreo doi ani în urmă am spus că în fiecare lună voi dona o sumă de bani pentru o anumită cauză. Fac asta mereu public – nu pentru că mă laud că am donat 10-20 de euro (o nimica toată), ci pentru că asta motivează şi alţi oameni să facă acelaşi lucru.

Tot atunci am scos fraza „donaţi acei bani care îi daţi pe bere şi cappuccino” – mi se părea că e super genială şi inspiră. Între timp, am înţeles că a face caritate înseamnă că ceva merge prost în sistemul nostru. Dar haideţi să le luăm pe rând.

Este caritatea bună?

În Occident, de secole, se discută dacă actele de caritate rezolvă sau înfloresc problemele.

De ce caritatea dăunează:

  • Abordează, cel mai des, simptomele, dar nu cauza problemei;
  • Bogaţii devin mai înclinaţi să fie generoşi decât să permită justiţia socială. Pentru că această filantropie este un fel de milă amestecată cu dorinţa de manifestare a puterii.
  • Caritatea poate să ne distragă atenţia de la o soluţie pentru o problemă în loc să ne gândim cum este organizată lumea şi relaţiile economice sau ce măsuri trebuie să ia guvernarea pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor, noi ne complăcem în caritate.
  • Caritatea ajută mai degrabă statul decât pe cei nevoiaşiacolo unde va fi mai multă caritate, guvernul va tinde să cheltuiască mai puţin, să economisească bani şi să nu caute soluţii pentru probleme. (Aici se poate de adăugat şi „grant-uri”, dar ăsta e alt subiect)

Astea sunt câteva dintre criticile de bază aduse actelor de caritate: abordăm efecte, uităm care este cauza, nu ne gândim cum am ajuns în această situaţie şi scăpăm statul de povară. Iar, în toate acestea, avem marii eroi narcisişti care se laudă cu o faptă nobilă.

Oscar Wilde în eseul său The Soul of Man under Socialism ne povesteşte despre altruismul nesănătos al oamenilor. Oamenii sunt înconjuraţi de sărăcie, de urâţenie şi de foamete. Evident, ar trebui să fie mişcaţi de aceste stări şi vor vrea imediat să remedieze situaţia. Dar Wilde ne spune că aceste remedii nu lecuiesc boala, ci mai degrabă o prelungesc. Remediile devin parte a bolii. (Soluţia utopică a lui Wilde n-o să o descriu totuşi.)

Şi Slavoj Zizek critică actele de caritate spunând că prin a face aceste gesturi accesibile şi simple pentru noi, de fapt susţinem sistemul care produce şi menţine inegalitatea şi sărăcia. Desigur, el se referă mai mult la vesticii capitalişti şi plini de corporaţii. În Moldova noi suntem ceva mai în înapoiaţi – luptăm cu oligarhii.

Caritatea moldovenească, ca de obicei

Caritatea moldovenească este una cu gust amar. Dar cum pot să critici actul măreţ de a-i ajuta pe cei nevoiaşi?! „O furat, dar dă şi la alţii”, zice lumea. S-ar putea să aibă dreptate. Există destui care au furat şi decât fotografii pe Instagram sau în ziarele de investigaţie nu am primit nimic.

Soţiile altora au făcut festivaluri de muzică clasică, alţii au ajutat case de copii sau familii sărace. Mai puţin s-a investit în cultură sau educaţie aşa cum fac bogătaşii din Occident. Dar în condiţiile majorităţii covârşitoare care trăiesc cu strictul necesar (sau mai puţin!), e mai bine de stors nişte lacrimi şi cuvinte de încurajare prin a oferi ajutor unor familii nevoiaşe. Familii care, în esenţă, au nevoie de un salariu decent şi servicii publice de calitate, dar se mulţumesc cu săpun, scutece şi nişte orez.

Nici mass-media sau liderii de opinie nu ajută în acest caz. Se fac reportaje şi ştiri despre acest act de curaj: „Am furat, dar am dat puţin şi la alţii. Aplauze, vă rog”.

Or până la urmă această caritate, doar arată încă o dată că serviciile publice nu funcţionează, că statul nu poate ajuta păturile vulnerabile (sau mai degrabă să le încurajeze să nu mai fie vulnerabile) şi nu poate veni cu soluţii pe termen lung.

Dar noi, noi ce facem?

Să dăm două beri pe caritate sau este o cauză pierdută? Orice problemă are nevoie de soluţii rapide care abordează efectele. De aceea a dona pentru anumite cauze este în regulă. Este în regulă să faceţi şi numele public şi să povestiţi altora isprava voastră. Lipsa noastră de experienţă în caritate, înseamnă mult de lucru la imaginea publică ideii de donaţie.

Eu prefer să donez pentru cultură şi proiecte urbane, pentru mine acesta e tipul bun de caritate. Mai ales că nu va fi degrabă o prioritate pentru stat. Peter Sincer, un prof de la Princeton, spune că exact acest tip de caritate este din cel rău, că banii trebuie orientaţi către persoanele vulnerabile. Iar dezbaterile despre tipurile bune sau proaste de caritate pot continua.

Şi totuşi!  

Dar să revenim la caritatea fără bune intenţii. Da, aia din banii noştri, trâmbiţată la televiziuni, despre fundaţii care asigură iluminare stradală prin sate. Şi ne gândim: oare ce stat eşuat şi ce fel de conducători avem, încât nu poate asigura nici măcar iluminare stradală? Şi de ce fundaţiile celor de la guvernare trebuie să se ocupe de asta? Şi poate totuşi nu intrăm în situaţia celor care fac înţelegeri cu fundaţii dubioase? Pentru că anume datorită oamenilor din spatele acestor fundaţii avem nevoie de caritate?

Tot ce putem face în condiţiile în care mizeria, boala şi sărăcia ne înconjoară este să nu uităm: când donăm, să ne gândim un pic ce facem pentru a stopa nedreptăţile sistemice. Altminteri, sunt bani în vânt. Sau poate în loc de bani donăm nişte timp şi expertiză? Până la urmă, cei mai ieftini sunt banii.

Disclaimer: Textul se referă tare puţin la caritatea la nivel internaţional. Gândim, acţionăm şi scriem local.  

*Cântecel. 

 

 

Lasă un comentariu