„Cum Peru?” Partea I.

 

*Eu scriu să nu uit. Text mai degrabă despre călătoriile în sine dar, desigur, și detalii despre trip: ce, cât, pe unde, ce trebuie de făcut.
Pentru a citi, ascultați asta.

Există trei lucruri care au fost constante înainte și în timpul vacanței:

  1. De ce Peru?
  2. De ce acum?
  3. Două fete? Aveți grijă.

Să le luăm pe rând:

    1. De mulți ani, prioritățile mele pentru destinații nu s-au schimbat: Vietnam/Cambodia/Tailanda, Cuba, Islanda, Zanzibar și Peru. Pe vremuri era Nepal și Japonia, dar între timp au ajuns mai la coada topului, deși a veni și rândul lor. Peru este un loc unde mai puțini ajung și sunt oameni atrași de călătoriile chinuitoare, mai degrabă decât de relaxantele plaje azurii. Peru avea un pic mai mult mister.  
    2. Așa cum majoritatea oamenilor după relații lungi, complicate și obositoare, iau o pauză și merg să se cunoască pe sine, așa am făcut și eu. Desigur, oamenii normali au asta față de parteneri, părinți, copii, job etc. Eu am asta față de țară. Mi-am luat câteva clipe de reculegere, concluziile cărora o să le vedeți în multe alte texte.
    3. Dacă citești ce scrie pe Wiki Travel sau ce sunt sfătuiți turiștii britanici, înțelegi că  nu prea ai ce căuta în Peru – comuniști revoluționari, traficanți de droguri, jafuri în plină stradă. Desigur, când biletul e cumpărat, cererea de demisie e pe masă, nu prea ai încotro. Mulți travel bloggeri au descris lucruri îngrozitoare: microbuze, lipsa săpunului și hârtiei igienice în WC-uri. Doamne Ferește! Venind din Moldova, o mulțime de lucruri sunt firești și am auzit că WC-ul de la Leova e cel mai groaznic de pe pământ. Nu am avut niciun incident în toate cele trei călătorii, deși, mai târziu vă povestesc și istorii mai puțin pozitive.

Da, acele microbuze sunt mai groaznice. Ei mai au și un fel de individ care te împinge mai repede în el.

O să mergem pe urmele traseului: Lima, Paracas, Ica, Cusco, MachuPicchu, Puno/Titicaca, Arequipa/Colca Canyon și iar Lima. Deși mulți fac traseul invers și lasă MachuPicchu să fie punctul culminant. Pentru că pentru prima dată am avut un carnețel în călătorie, sentimentele banale scrise imediat, pe loc, acolo, vor fi scrie cu ghilimele și italic. Accentuez cuvântul ”banal”

Când mergem?

Mai – septembrie. Este iarna și nu prea plouă. Iulie și august sunt cele mai aglomerate, dar și biletele de avion sunt mai scumpe. Sunt zboruri directe două zile pe săptămână din Londra, așa că nu faceți ca niște irlandezi care au ajuns prin New York în Lima. Sunt 12 ore și ceva de zbor sau vreo trei-patru filme.

Transport: din zecile de bloguri citite, Cruz del Sur a părut cel mai rezonabil. E cel mai scump, dar cel mai sigur. Ai scaune mai comode ca la business class pentru călătoriile de 16 ore. Pernă, păturică, filme dublate în spaniolă și mâncare. Ei au și stații aparte, nu cumva să amestece turiștii cu alții. Desigur, trebuie de rezervat din timp, dar au un app drăgălaș. Mulți au auzit istorii despre siguranța rutieră, sau lipsa ei mai degrabă. Se pare că statul intervine destul de mult în securitatea rutieră și la drum lung sunt foarte dese limitatoarele de viteză. Asta nu a încurcat ca un autobuz turistic să meargă cu viteză în Lima, să se răstoarne și să facă nouă victime. Chiar atunci când noi eram pe-acolo. 

Am avut și un zbor intern Arequipa – Lima, cu Avianca (din nou, după lungi cercetări), care era plin de turiști și de peruvieni serioși. Din nou, este mai scump decât restul.

Lima.

Toți o să vă zică să stați în Miraflores – cartierul cu drumuri (deși drumurile bune sunt în toată țara), case construite până la capăt, parcuri, oameni care fac jogging, mall (!), restaurante cu mâncare delicioasă. O călătorie cu taxiul este de 45 de minute și face 30 de dolari, însă după kilometri de peisaj de Piața Centrală, simți umezeala Oceanului și poți urmări fascinat contrastul dintre valuri în slow motion și stânca pe care este construit cartierul.

După ce am lăsat backpackul în hostel, am mers fix după colț la un local fițos să ne amintim de utilul cuvânt cerveza. Tot atunci după oftatul: am ajuns, am tras o linie pe o hartă imaginară între Londra și Lima și am mai oftat o dată.

Ce am căutat în Peru? Încă nu este clar. Poate altă cultură. Poate ceva diferit de restul. Poate ceva îndepărtat. Diversitatea experiențelor este însă captivantă. Sunt în suspans. Chiar și într-o cameră austeră de hostel, mă simt confortabil. E bine să porți cu tine doar cele necesare și să uiți de cele neutile și neinteresante.

De ce oamenii călătoresc? Pentru amintiri? Pentru pauze de la rutină? Pentru ca să aibă ce povesti? Pentru aventuri? Sau pentru a te simți irelevant și deloc arogant în lumea asta diversă, complicată și fascinantă. 

Dimineață am mers să vedem Oceanul.

Fac iar zoom out și văd pe hartă cum sunt în America de Sud. Departe de tot restul. Dar zoom out eu fac mereu, chiar și pe strada Șciusev. Doar că acum sunt dincolo. 

Dacă o să vreți să faceți foto de sirenă pe nisipul auriu peruvian, nu prea o să vă iasă. Vremea în Lima e mai mereu cețoasă, Oceanul și cerul se contopesc într-un sur neinstagramabil, iar nisipul nu prea este. Oricum, se pare că este un amplu proiect de amenajare a kilometrilor de plajă, respectiv, șanse mai sunt.

În general, în Peru nu exista plaje extraordinare. Un Google Search arată o mediocritate demnă de Marea Neagră, cu excepția unei plaje spre Ecuador, dar este un efort prea mare de a ajunge acolo.

Paracas.

*Pentru a citi, ascultați asta. (În fiecare dimineață, mă trezeam pe la cinci și se auzeam un fel de păsări, care sunau exact așa!)

Paracas este un orășel pe malul Oceanului, fără prea multe de oferit decât o plajă plină de pelicani, un apus de soare adorabil și restaurante cu un pește delicios.

Paracas este renumit pentru Ballestas Islands unde, dacă ai noroc, vezi pinguini, sealions, păsări și alte drăgălășenii. Se mai numesc ele – Poor Mans Galapagos – adică este ce de văzut, dar mai puțin decât pe Galapagos. Desigur, în mintea mea totul era mult mai idilic, eu – mângâind niște sealions și alergând cu pinguinii, iar soarele strălucind puternic peste Oceanul de un albastru aprins. Dar viața nu este Google Images. După vreo oră de mers pe apă, vezi renumitul Candelabra:

Candelabra, se zice, că datează cel puțin de vreo 200 de ani înaintea erei noastre, cel puțin asta sugerează rămășițele arheologice ale culturii Paracas.

Dincolo de Candelabra, vezi în departare niște insule mișcătoare. Nu sunt ele mișcătoare, ci au sute de mii de păsări pe ele.

Prima mea întâlnire cu pinguinii. Da, în Peru și Chile sunt pinguinii Humboldt.

 

Pentru că nu sunt un fotograf decent, vă zic că în foto este un sealion. I will get better. Promit.

Turul spre insule se ia chiar de pe mal și tot atunci faci o excursie în birocrația și ineficiența peruviană. O taxă la o gheretă, altă taxă la altă gheretă și vreo 10 bărbați maturi în deplinătatea forței de muncă care gestionează un grup de 20 de turiști și tot îi mută dintr-o parte în alta fără de sens. Plăcerea aceasta costă 35 de soli, cam 11 dolari. Puteți rezerva mai multe zile pentru Paracas, pentru că în unele zile nu se fac tururi spre insule. 

Zeci de corăbii și sute de oameni fotografiază. Și eu printre ei. Destul de jalnic. Care este limita sau linia între a admira, savura și a fotografia ceva. Pierdem noi ceva cât ne uităm prin aparatul foto? 

O altă excursie este rezervația naturală Paracas, un în sfârșit Oceanul este frumos ❤. Fascinantă însă este întâlnirea dintre aridul deșert și Ocean.

Red Beach. Una din puținele plane cu nisip roșu din lume. Culoarea ei se datorează unui masiv care e format din magmă solidificată.

”La Catedral” amintea cumva de Durdle Door din UK. Doar că în urma, unui mare cutremur în 2007, o bucată de stâncă s-a prăbușit și a rămas doar asta.

Strângătorii de midii.

În Paracas, nu există viață de noapte și el se termină brusc. Clădirile sunt urâțele și în construcție. Dar se pare că orașul a avut de suferit mult în timpul cutremurului din 2007.

Aveți grijă de maidanezi! Stalkerul nostru Alb-Negru încă îmi bântuie visele.

Dincolo de excursii, în Paracas, se poate de început introducerea în bucătăria peruviană. 

În imagine, popularul pește peruvian ceviche – pește crud marinat în lămâie, literalmente, se topește în gură. Mai au și ceviche din fructe de mare. În Peru, puteți comanda mereu pește și o să fie delicios. Scoicile sunt coapte cu tare mult parmezan – peruvienii au împrumutat tare multe elemente de la toți migranții, respectiv parmezanul nu este o prezență neobișnuit. Totodată, pe lângă ceviche, mai au tot felul de pește crud gătit după rețete japoneze. Cocktailul lor cel mai faimos este ”pisco sour”, făcut din Pisco (un fel de palincă sau, mai degrabă grappa), sirop, suc de lămâie, albuș de ou și gheață. Dar, la mâncare, mai revenim.

Mergeți la Pucasoncco – un restaurant cu mâncare delicioasă, mai departe de plajă, bucătarul și servește și mai pictează, iar arta lui decorează locul.

Era frig. După un Malbec peruvian am mers spre casă și am jucat tradiționalul Belot. Haha! Și la Vadul-lui-Vodă se putea de făcut asta! 

Ica.

*Pentru a citi, ascultați asta. 

Așteptarea era ca Ica să fie un oraș ceva mai mare, cu schimburi valutare, cu vreme călduroasă și străzi pe care să mergi fluturând o rochie colorată de vară. La intrare în oraș, îmi adie un dor de Europa și de ordine. Tuctucurile care claxonează, oameni care vând felurite în plină stradă și oameni care ceva ne îndeamnă, mă derutează. Mă uit la clădiri și inima mi se strânge și nu înțeleg de ce totul e atât de urât în jur. De ce am ajuns în Ica? Ce caut eu, serios, în Peru? M-am gândit pentru prima dată.

La hostel, luăm un tur spre Huacachina, o oază în deșert, unde vom face sandboarding. Desigur, se putea de luat un taxi spre oază și de plătit pe loc, ceea ce ar fi costat de vreo cinci ori mai ieftin – dar, pe tot parcursul călătoriei, am învățat lecții 🙂

Huacachina este răcoroasă, frumoasă, cu terase și turiști. Acum am înțeles de ce suntem aici! Înconjurată de înalte dune, copii și maturi încearcă să facă sandboarding. Bem o execrabilă cafea – chiar dacă peruvienii produc cafea foarte bună, servesc ei în localuri cafea solubilă sau un fel de apă colorată care se vrea a fi cafea.

Urcăm noi în mașinuță, iar șoferul se prezintă crazy și prenume. Iar în circa 30 de secunde am aflat ce este asta buggying și am săltat pe toate dunele. Am strigat, ne-am speriat, ne-am amintit ce e aia adrenalină și am înțeles că trebuie tot felul de instrumente pentru a filma experiențele că doar un simplu telefon nu ajută. Deși nu, nu ne-am gândit la asta. Am trăit clipa.

După o oră jumătate de trăiri intense pe muchii de dune de zeci de metri, am oprit pe un delușor pentru sandboarding. Câteva zeci de metri, pe burtă? Ah, ce simplu! Dar ăsta a fost doar începutul. A urmat apoi zburat pe dune înalte, ondulate și în mijlocul nicăieriului. Cinci una după alta, iar dacă la a treia te răzgândești, opțiuni n-ai. Sandboarding trebuie de mai făcut – palpitant și nu poți să îți rupi mâinile.

Acestea sunt momentele care îți fac inima să bată mai repede, dar și să spui: it is so good to be alive.

Am dus faima țării în lume!

Am ajuns înapoi extenuate, fericite și am înțeles că experiențele în care nu ai cele 20 de gânduri paralele în cap, dar unde pur și simplu trăiești momentul sunt foarte binevenite.

Ce am mai putea face noi în Ica? Am plecat la două vinării. Cu un vesel șofer de taxi, care tot ne întreba cum e acolo în Armenia. A făcut rapid o fotografie cu noi și a pus-o pe Facebook pentru că sclipirea de est-europene o să îi aducă like-uri. Peruvienii au un vin la limita de jos a decenței, dar prea scump. În localuri des o să primiți vin chilean, de trei ori mai scump decât cel în magazinele londoneze. Beau ei mult vin dulce, pentru că au multe condimente. Și nu prea au vin alb, dar nici spumante. Interiorul vinăriilor mă face să mulțumesc europenilor și americanilor pentru faptul că vinăriile noastre arată mult mai decent. Am văzut cum se face Pisco, ingredientul principal la cel mai faimos cocktail – pisco sour, care însă nu ne-a cucerit inimile.

În textul următor vom discuta despre cum de ajuns la Machu Pichhu, cum de pregătit pentru asta fizic și moral, despre Cusco și o parte cu totul diferită din Peru.

Până atunci însă câteva detalii importante:

    1. În Peru trebuie de mâncat fructe. Brunch-ul ideal! Aici vedeți mai multe despre ele. 

2. Călătoriile de acest gen sunt mereu un mic test pentru cupluri, relații sau prietenii. Să te pornești cu cineva într-o călătorie de trei săptămâni poate fi o aventură de neuitat sau un coșmar care o să vă bântuie toată viața. Pe lângă cele trei elemente de bază: dorință, timp liber și bani, trebuie să mai ai și ce discuta cu tovarășii de drum, să faci planuri de salvare a omenirii, să vă completați reciproc trusa medicală și să vă împingeți reciproc și subtil spre mici aventuri. Deși probabil vreo 15 persoane m-au întrebat dacă m-am certat cu Valeria, pot să vă zic că nu. Nuuuu! Dar, în general, am o reputație de un ideal camarad de călătorii.

3. Planificarea este foarte importantă. Iar ca în orice relație de lungă durată, poverile trebuie împărțite. Cineva se ocupă de transport, altcineva de cazare. Cineva face traseul, altcineva caută mâncare. Un om mai împrăștiat ca mine poate povesti ore unde trebuie de dus și ce trebuie de făcut pentru că a citit X bloguri și a privit Y documentare, iar altcineva va face un Google Spreadsheet cu toate detaliile de care avem nevoie. Cu alte cuvinte, a match made in Heaven ❤

În textul următor, vor fi mai multe lucruri practice. Promit! Dar și un fel de răspuns la repetata întrebare: care e diferența între Peru și Moldova?

Pe curând!

 

Lasă un comentariu