Peru: Cusco și Machu Picchu

 

*Dacă nu ați citit prima parte, o găsiți aici. 
Cam în vreo cinci locații diferite am auzit The Cure. Așa că îi ascultăm.
Cusco – capitala incașilor
Cusco se află la 3399 metri altitudine, respectiv turiștii au tot recomandat să ne pregătim! Bomboane mentolate, pastile pentru rău de transport, niște brățări care te ajută la altitudine și pachețelul – just in case. Cel mai tare m-a stresat un articol dintr-un ziar cu reputație care povestea cum un întreg autobuz a început să vomite. Yeay! Noi nu am avut asemenea probleme decât poate uneori respirație mai dificilă.
După o noapte în autocar, în zori trecem prin sătuce mici cu case colorate, cu uși și geamuri super mici și cu femei îmbrăcate tradițional. După Paracas și Ica, era timpul de puțină frumusețe. Peisajele de munte sunt superbe, iar o privire aruncată în jos dezvăluie acele prăpăstii adânci și amintesc despre statistica accidentelor rutiere din Peru.

20170711_095953

În Cusco ziua este călduț – 20-22 de grade, iar seara ajunge la 0. Tot orașul e împrăștiat pe dealuri, iar în centru falnic se înalță catedrale și biserici colonialiste.

20170712_11301520170717_151206

La tot pasul ești agățat de tot felul de oameni care îți propun masaj, ochelari, bijuterii și tururi. Pe străzi vor mai fi și femei colorate cu câte o lama sau alpaca care vor cere bani pentru fotografii.

2017-07-12 14.30.40

Se recomandă de stat cam două zile în Cusco, pentru ajustarea la altitudine. În plus, fosta capitală a incașilor chiar merită străbătută în lung și lat cu mici gâfâieli de la altitudine și multitudinea de scări.
Ce trebuie de văzut? Plaza de Armas, de rătăcit printre străduțe (dacă vă sunt interesante muzeele sunt o serie), de urcat și de uitat la view de sus și de mers la piață să încercați un delicios suc, dar și să admirați cât de bine-amenajată și colorată este.

20170717_155118

De mâncat: pe primul loc este Seledonia’s Mesa, unde, iarăși o familie face de toate, iar un drăgălaș copilaș caută joacă. Aici am mâncat tare multă quinoa și un memorabil deep fried pui cu quinoa cu sos de căpșuni de care încă îmi mai amintesc uneori. Recunosc, pentru prima dată, în ciuda celor zise de Ostap Bender (Не делайте из еды культа.), eu chiar am googluit ce de mâncat, unde, am fotografiat (Cu toată rușinea! Când fotografiam puiul cu quinoa o famile întreagă se uita, dar eu mă gândeam la cititorii mei și am depășit rușinea!) Am mai fost la PER.UK unde am mâncat niște alpaca, care nu am înțeles că e alpaca, apoi inimă de vițel – aparent o specialitate peruviană obligatorie, dar prea sărată pentru gustul meu și renumita salată causa, care e un fel de Olivie. La un moment dat, te saturi însă de mâncare locală și ți-e dor de Europa, așa mănânci un burger la un Irish pub cu view minunat (aparent cel mai înalt Irish Pub din lume!) și o delicioasă pizza la La Pizza de Carlo, local drăgălaș cu vreo patru măsuțe și unde totul se gătește exact în fața ta.
Am mai trecut pe la clubul Ukukus. Am ascultat muzică live peruviană și am amețit dansând. Cam așa:

20170712_222619

Nu beți cocktailuri colorate la altitudine!

Ce se mai poate de făcut, dar noi n-am făcut: Rainbow Mountain, Sacred Valley și Ollantaytambo. Ne liniștim cu gândul că din cauza protestelor ar fi fost mai dificil.
Impresionantă în Peru este mâncarea care se vinde în stradă, pe care nu am încercat-o însă. Foarte des, un nene poate vinde o jumătate de harbuz în felii. Sau niște ananas. Carnea se prăjește în soare și se servește în praf. Uneori se creează impresia că o gospodină a făcut mai mult borș și a ieșit în stradă să îl vândă. Cinci farfurele. Niște scăunele. Și niște peruvieni sătui. La fel și bodegile nu pot fi ignorate. Acolo se vând plăcințele, carne de tot felul și alcool probabil că dubios. Însă acolo de fapt se distrează peruvienii.20170712_133040 20170712_133025

Machu Picchu
Ascultăm asta.
Firește, toți care vin în Peru, vor să vadă Machu Picchu. Acest orășel incaș impresionant. Citind despre hike-urile spre Machu Picchu, îmi imaginam cum trebuie de cucerit munți pentru a ajunge încolo. O mică călătorie, prin chin, în sine și el se arată doar unora, celor aleși! Dar, ah, se pare că există o mulțime de căi de a ajunge, ba chiar unele includ autobuz, iar cei care vor să se simtă aproape de sufletul civilizației incașe, pot chiar să stea la un hotel la poalele lui, unde camera costa vreo mie de euro.
Pentru aventurieri fără frică, cel mai popular trek este Inca Trail – 43 de kilometri și aproximativ patru zile. Cel mai bine este să rezervați din timp, poate chiar cu un an înainte. În aprilie deja nu mai erau locuri. Este și cel mai scump, de aceea există și rute alternative. Salkantay este următorul după popularitate și durează patru nopți și cinci zile. Aceste trek-uri înseamnă chiar hiking serios, la altitudine, cu rucsac în spate. Pentru că eram în criză de timp, am ales opțiunea de Inca Jungle Trek, unde au mai fost și alții anterior și au recomandat. Poate fi de două nopți și trei zile sau de trei nopți și patru zile. Sunt doar bucățele de hiking, în rest, este microbuz care face legătura. Specificul este prezența a diferitor mici aventuri. De unde și vârsta medie a grupului scade. Acestea au inclus mountain biking (pe care nu l-am făcut și iată în curând expiră deadline-ul de a mă învăța să merg pe bicicletă), rafting și ziplining. Aici vedeți mai multe detalii despre compania pe care am ales-o.
În continuare, diversiuni lirice din agenda mea de călătorie. Prima dată am făcut acest lucru și, cu siguranță, o să mai fac. Acum n-aș mai putea reda trăirile din acea perioadă. O să fie și fotografii, iar la urmă sfaturi utile:
Ziua înainte de hike
Anxietatea mă copleșește. Ziplining, rafting și steep hiking! Simt că o să uit lucruri și o să panichez. Senzația nu este plăcută. Îmi pare că pe noi nu ne învață să fim aventurieri. Bine că ai cu cine împărtăși temeri, cineva care să îți spună ”fă-o” și mă liniștesc.
Prima zi
La 6:00, pornim. O oră cu microbuzul, un mic dejun nu prea gustos și toți restul încep mountain biking, iar eu mă uit la munți și îmi mai promit o dată că trebuie de învățat de mers cu bicicleta. 20170714_101312

Din cauza protestelor din țară, podurile sunt blocate și mergem cu microbuzul prin arătură, pe o marginuță de prăpastie. Dăm de un pod nu prea întreg. Coborâm și urmărim cum microbuzul încearcă să îl treacă: ”de ce nu mi-am luat pașaportul”, mă gândii eu.20170714_113726

După prânz, un peruvian cu privirea șmecheră ne convinge să facem rafting. Sunt entuziasmată. În amurg, îmbrăcăm echipamentul și pornim: Forward! Back! Get down! Și așa trecem prin râu. Stările sunt foarte înviorătoare. Valurile și pietrele nu mă sperie. Îmi place apa.
Facem diving în râul rece și puțin body rafting cu soarele după deal. Mă gândesc cât timp le-a luat să știe fiecare bucată de râu. Fascinante sunt aceste profesii, dar mai ales întâia cucerire a naturii. Tot acolo am aflat de sandflies, de la mușcăturile cărora am suferit multe zile apoi. Dar faptul că toți suferă sau se tem împreună – ajută!20170714_175558

Seara însă nu s-a terminat. Avem o călătorie de două ore cu microbuzul. În întuneric, la altitudine, printre prăpăstii. Dar, ah,  stelele! Aprinse, contrastante și diferite. Decât de privit la prăpastie, mai bine la stele. Și așa, în mijlocul nicăieriului, răsună la radio o teribilă manea-pop românească. În română! În Peru! Noaptea!
Ne-am amintit de rădăcini și ne-am rugat să ajungem cu bine la destinație.
A doua zi
Dimineața este cam plină de anxietate. Parcă nu vreau să fac ziplining în Peru. Ideea mea de a asculta Nessun Dorma și a pluti  ca Javier Bardem în Mar Adentro gândită în timpul nopții nu ajută. Între timp, în cap poposește ”Who wants to live forever” de Queen. Nu este un semn bun! După dejun, semnăm o foiță în care ei zic că înțelegem că echipamentul poate nu este așa cum în țările noastre. Sunt gata să renunț, dar Valeria spune că acum cât sunt tânără trebuie de făcut și mă pornesc.
Apare instructorul care pare de nădejde. Toți sunt înfricoșați. Asta ajută! 20841917_10156663979864698_4791821745368805127_nPornesc primii și nu pare foarte complicat. Prima linie este scurtă și de testare. Totul este prea rapid să savurez imagini. La a doua e mai bine, mă uit prin părți. A treia o fac cu unul din instructori și reușesc să mă uit în părți și să las mâinile libere în sfârșit. A patra – cea mai lungă, de un kilometru – trece rapid, cu câteva ocheade peste frumoasa priveliște peste râu. La ultima refuz să fac poziția superman, dar și să merg peste un pod suspendat. Prea multe într-o zi pentru mine și așa m-am întrecut pe sine.
Urmează un hike de vreo 14 kilometri de-alungul căii ferate, deci fără prea mare efort. Așa începe călătoria în sine. (cele două foi despre regăsiri nu vor fi publicate aici însă:))

20170715_162203
20170715_145313

Ajungem în Aguas Calientas care seamană cu un resort de ski. Plin de turiști. Unii obosiți, alții – în așteptare. Indicații: mâine la 4 dimineața la portiță.20170715_162717A treia zi
Toată noaptea orașul a huzurit. Era o sărbătoare de cinci zile în care toți cântau pe străzi. 

20170716_140427Ca de obicei, când trebuie de trezit tare dimineața mă gândesc la cât de puțin am de dormit și nu mai dorm. O oră. Atâta a fost.
În frig și întuneric, foame și somn, pornim spre primul checkpoint. Din toate părțile apar umbre de tineri. O imagine apocaliptică. Suntem ca niște zombie cu un țel bine-determinat.
După 40 de minute de așteptare, pornim. Cu lanterne, pe scări verticale și abrupte. După primii 100 de metri, lumea transpiră, gâfâie, se oprește. Încerc să mă gândesc la altceva, nu la respirația mea defectuoasă și alertă.

20170716_055139

De ce fac asemenea lucruri? De ce mă chinui? Ce e frumos în hike-uri? Probabil hike-urile sunt acele rare provocări de care dacă te apuci, prin chin constant, trebuie să îl duci până la capăt. În care nu știi exact ce te așteaptă, dar există momentul de reward sau răsplată. Rareori ne apucăm de lucruri complicate. Dar ușor e plictisitor și e plăcut doar pentru o perioadă scurtă.
Se luminează. Închidem lanternele. Deja e mai bine.
Cu pauze constante, urcăm scările. Se vede vârful! Am ajuns. Ba chiar la timp. Și iată-l: păstrat, amenajat, un monument prin care incașii arată dragostea lor față de pământ, de natură, de legile nescrise, dar mai ales  demonstrează perseverență și pasiune.20170716_063322Urmăresc pe alte vârfuri abrupte inca trails. Cât de greu ajungeau acolo!
În acele vremuri, cu resurse limitate, ei făceau asemenea orașe bine-amenajate. Se zice că Machu Picchu rezistă la cutremure și are un impresionant sistem de irigare. Este mult mai mare decât prima impresie. Locuiau acolo între 800 și 1000 de persoane. Sunt și temple, renumitele terase pentru agricultură, sanctuare, havuzuri, zona industrială, cimitir și altele. Astăzi, avem atât de multe resurse și cunoștințe, dar stricăm intenționat orașele în care trăim. Nu mai vrem să comunicăm mesaje prin arhitectură și orașe.Machu PicchuOboseala nu ne lasă să urcăm pe Huyana Picchu – unul din puținele regrete în viață. Trebuie probabil de schimbat modul de viață pentru a cuceri culmi! 🙂
Mergem în căutare fotografiei perfecte – cu cearcăne, păr semiud și foame.20170716_084327Toți aleargă după unghiului perfect. Ah, viața perfectă pe Instagram! Încerc să fac o fotografie mintală la tot ce văd, respirând adânc, dar sunt bruscată de cei care nu fac fotografii mintale.
După oraș, impresionează vârfurile semețe ale munților. Toate au ruine incașe, dar doar unul are faima.muntimunti2

Regretul meu :(

Regretul meu 🙁 Huyana Picchu.

Răsăritul soarelui. Foarte des, dimineața orașul e în ceață. Noi am avut noroc.

Răsăritul soarelui. Foarte des, dimineața orașul e în ceață. Noi am avut noroc.

Terasele agricole

Terasele agricole

Ce am luat eu din această experiență? Probabil dacă ajungeam cu mai mult chin, înțelegeam mai multe 🙂 Să ascultăm asta care e optimist, în ciuda titlului. Cu siguranță, însă te face să te gândești la toate lucrurile tiap-liap făcute și la atitudinea constantă de ”Take it easy, baby, take it as it comes” și înțelegi că uneori e bine de mai complicat lucrurile pentru o trăire deplină. Pentru toate aspectele vieții (job, prietenii, dragoste, salvatul omenirii), chiar dacă uneori asta înseamnă trezit la 4 dimineața. Răsplata este mult mai mare decât te aștepți.
În vârf de Machu Picchu, am mers fără frică. Deseori, moldovenii duc cu ei în locurile frumoase ale lumii sticle de vin. E adevărat, avem vin foarte bun. Dar avem și multe frici. Pe care dacă le-am depăși, am trăi mai bine. Avem frici locale: de ruși, de români, de comuniști, de unioniști, de sirieni, de homosexuali, de a risca, de a fi aventurieri, de gura lumii (ohohoho, iar aici ar urma vreo trei foi), frica de a o lua de la capăt, frica de a ne lua soarta în mâini, frica să nu fim luați în derâdere, frica să ne diferențiem de alții. Avem și frici general-umane care se intersectează cu celelalte de alți oameni, de dedicație, de noi începuri, de fericire, de durere și multe altele. Și așa, în câteva zile de călătorie, am depășit tare multe frici, desigur, frică mai există, dar scăpăm de ea încetișor.20170716_091009Înapoi, după lungi discuții, am luat autobuzul. Am umblat aiurea prin oraș, apoi am stat pe canapeua din hostel cu un puternic sentiment de realizare ”Hey, noi deja am fost!”. Apoi ne uitam la acei tineri, mușcați de sandflies, care abia veneau și nu înțelegeau prin ce am trecut noi. Îi priveam cu un fel de înțelepciune și superioritate de oameni trecuți prin viață, dar de fapt de oameni obosiți.

Lăsăm la o parte emoțiile și scrierile și revenim la ceea ce trebuie de luat într-o călătorie în Peru.

  1. Cum ne îmbrăcăm: layers sau straturi. Tricou, bluzițe, hanorace, waterpoof jacket și altele. Pentru fete – eșarfele sunt necesare. Totodată, o rochiță își poate găsi locul în rucsac, nu chiar de vară, dar de un aprilie. Pentru că nu au căldură în case, nopțile sunt friguroase.
  2. O investiție în papuci de calitate de hike este pe o perioadă lungă. Eu am luat Salomon, Goretex, ankle high. Cu o mărime și jumătate mai mare. Asta nu a împiedicat o mică durere la piciorul drept, care în hike a intensificat chinul și căutarea de sine. Straniu cum te obișnuiești cu durerea în așa situații. Sandale de walking sunt iarăși o investiție bună. Eu am luat de la Merrell, unele din puținele care au mărimea 35. În rest, sneakersi de la Ecco și nu este nevoie de alte mofturi.
  3. Printre pastilele de tot felul recomandate standard, sunt necesare antihistaminicile. De exemplu, dacă ai 100 de mușcături de sandflies, poți avea reacții alergice. Și, desigur, unguent post-mușcături. Pentru a preveni, cel mai bine este spray anti-insecte, dar el nu mereu ajută.
  4. Spirt! În timp ce sufeream de la mușcături de sandflies, mi-am amintit de buneii medici care spuneai că spiritul este bun pentru toate. Noi l-am folosit intens.
  5. Restul sunt standard: lanternă, dezinfectant, ochelari de soare, cremă pentru protecție solară, pălărie și tot felul de sportswear.
  6. Oricât de comode nu ar fi telefoanele mobile și cât de perfomante, un aparat foto tot e bine de luat. Ani în urmă, am cumpărat un Olympus PEN E-P5, la vremea lui de glorie mai scump decât un dsrl decent, după multe consultări cu fotografi și n-am regrete.

Lista este scurtă. Da. Cu fiecare hike, înțelegi câte lucruri inutile ai și încetinești să cumperi aiurea. Tot ce avem relevant, purtăm cu noi oricum.
Data viitoare, scriu despre Titicaca (de la care lumea oricum râde chiar dacă nu sunt la școală), Puno, Arequipa și Colca Canyon.
Pe curând!
*Să încheiem totuși cu un cântecel vesel. 

 

 

 

   

Lasă un comentariu