26 de ani de independență! Pentru ce am luptat???

 

Disclaimer: Nu îmi plac extremele și declarațiile categorice. Am mereu câte cel puțin două idei opuse în cap și trăiri la fel de variate. Nu îmi plac textele despre cât de super este Moldova și noi doar ne lamentăm, dar nu o descoperim. Urmează apoi o serie de fotografii cu câmpii și cu mâncare, de parcă asta înseamnă o țară.
La fel de mult nu îmi plac textele pline de ură față de țară. Mulți din noi cred că dacă nu reușesc în viață e din cauza țării, desigur, nu din cauza lenii sau lipsei de talent. De aceea, o să scriu ca de obicei. Și despre bune, și despre rele. De ce scriu? Pentru că mijlocul trebuie umplut cu ceva 🙂

Pentru ce am luptat? Pentru nimic. De mulți ani, am descoperit cu toții că problema nu e în identitate, în limbă, în Rusia și alții, dar în faptul că independența a fost dată cadou. Fie, independența poate și fi cadou, dar lupta pentru dreptul la libera exprimare, pentru spații publice, pentru o educație calitativă, pentru drepturile femeilor, pentru drepturile celor discriminați, pentru medicină bună nu trebuie să fie cadou. Trebuie de luptat din greu pentru ele la început, apoi câte puțin în fiecare zi. Iar de Ziua Independenței, nu ar trebui să admirăm focuri de artificii, dar să ne amintim cum am luptat și să știm foarte clar că la orice etapă a istoriei, niște oameni complexați o să vrea să ni le ia. Așa este în fiecare țară și în orice perioadă.

În ciuda deznădejdii care mă cuprinde de două săptămâni de când sunt acasă și vorbesc cu acești oameni cu privirea plină de tristețe care au spus că au dat șanse țării, dar nu mai pot, în ciuda faptului că mulți oameni dragi mie pleacă, totuși eu o să zic că pentru prima dată noi luptăm.

Nu, lupta nu se face în stradă. Deși și asta este necesar uneori. Se face așa cum am descris mai sus. Prin faptul că, în sfârșit, oamenii restaurează spații publice, fac investigații calitative, se implică când este vorba de cazuri șocante de viol sau de violență, scriu petiții, se plâng deschis, se implică deschis. Poate nu toți. Dar un număr semnificativ mai mare decât anterior. Noi încercăm mereu să găsim simboluri pentru a percepe mai ușor lucrurile, pentru mine faptul că cel mai influent om din țară nu poate construi de ani de zile un hotel în Parcul Central, este o foarte mare victorie (nu m-am implicat deloc în această luptă, dar mulțumesc tuturor celor care o fac). Desigur, lupta continuă. Cinci ani în urmă, Parcul Central avea deja să devină un complex rezidențial de lux, o rețea de bordeluri și terase cu 500 de lei paharul de șampanie.

Noi am tot primit cadouri: independență, drepturi, apoi fonduri străine pentru a construi drumuri și ”mentalitate”. Încetișor, rămânem fără cadouri și ne dăm seama că e timpul singuri să facem ceva.

***

De aceea sfatul meu pentru cei plecați, cei care în curând pleacă, cei care vor să plece este să nu spună ”adio”. Puțin timp de reculegere și de distanță este necesar. Dar să punem lucrurile pe pauză. Un recent articol din Economist povestește despre Est-Europenii care revin acasă, pentru că economiile lor se dezvoltă, pentru că țara are nevoie de specialiști mult mai buni, pentru că chiria este mai ieftină, pentru că prietenii sunt mai aproape, pentru că există optimismul patriotic. În câțiva ani, Moldova poate completa lista.

Între timp, dincolo de donațiile pentru caritate (față de care eu am multe rezerve), puteți să vă/ne implicați în partide politice, ong-uri și mișcări de tot felul. Chiar dacă ONG-urile nu vă invită (există un confort și o amorțeală acolo), scrieți-le, donați-le bani sau expertiză, deveniți membri, puneți întrebări și scoteți-i din zona de confort. Găsiți metode de a dona bani partidelor care vă plac sau puneți presiune pe acest stat să permită finanțarea din exterior în anumite limite. Gândiți-vă dacă poate, în ani, o să doriți să candidați la vreo funcție. Nu cred că există un job mai complex și mai plin de satisfacție decât chiar a face lucrurile să funcționeze într-un stat.

Și nu cobiți 🙂 Istoria nu este lineară, iar oamenii sunt ființe surprinzătoare.

***

Stând în grădina părinților, mă uitam cât spațiu este și ce priveliști frumoase sunt. Câți oameni din această lume ar vrea să aibă atâta spațiu și frumusețe în jur. Dar fie nevoia, fie spiritul de aventură îi duce pe alte meleaguri. În condiții, poate, mai dure. Câți ar vrea să rămână în casa lor, în grădina lor, pe prispa lor, cu prietenii lor, jucând bingo la bătrânețe.

Dacă nu putem face exact Moldova în care vrem să trăim, putem să facem Moldova în care să îmbătrânim. La urma urmei, speranța de viață crește. Mai avem timp.

*Și cântecel, interpretat pe vremea când oamenii erau mai optimiști. 

Lasă un comentariu