• *Pentru a citi, ascultați acest cântecel.  Cel mai îndepărtat loc în care am dus o sticlă de Taraboste a fost în San Francisco. Am plimbat-o vreo 2000 de kilometri până a ajuns la destinație. Pentru că asta fac moldovenii, răspândesc sticle de vin prin lume, pe care le înmână cu un aer ceremonios și mândrie. *** Despre vin, mare lucru nu știam. Pentru că localurile capitalei pe vremuri erau pline de bere Arc de 8-10 lei și de un execrabil vin la pahar, iar prin ospeții vinurile în pet-uri încă mai triumfau. Embargo-ul, dar și oamenii care au apărut în viața mea (din păcate, de cele mai multe ori ei nu citesc blog-ul meu), m-au făcut să apreciez vinul dincolo de alb și roșu. La degustări am început să merg vreo 4-5 ani în urmă, când abia apăreau wineshop-urile care nu vindeau Isabella la pahar și care binevoiau să facă degustări. Așa am început să înțeleg aromele de citrice, de gutui, de ananas, de cafea, de condimente, de pipi du chat. Am învățat să beau vinul în ordinea corespun[...]

    Citește mai departe
  • Disclaimer: Eu scriu să țin minte peste ani. *Pentru a citi, ascultați asta.  Această postare e despre călătoria mea în America. Pentru că am făcut câteva mii de kilometri, am mers prin vreo patru state, patru parcuri naționale și trei orașe mari, astăzi o să vorbim doar despre statul meu pe plajă (Oceanul Pacific, plajele populare, San Diego și alte chestiuni mirabolante) și despre de ce m-am pornit eu peste continente și oceane. Exact înainte de călătorie, un prieten mi-a dat acest video despre cum nu trebuie să călătorim fără tolc, dar să învățăm, respectiv mă simt oarecum responsabilă. Promit să nu scriu în stilul: „în fiecare orășel las o părticică din mine”. *** Pe 14 august, în salonul Spitalului Republican, tanti Evdochia cu cercei mari de aur de bunică, hălățel cu flori și basma, spune că nu îi trebuie ei Italii sau să vadă lumea. Ea are casa ei și acolo este locul ei. Eu eram în a patra zi de perfuzii, încruntată și aproape să plâng, până medicul nu mi-a dat o listă d[...]

    Citește mai departe
  • A trecut deja mai mult de jumătate de an de la răspunsul Inspectoratului Centru de Poliție la scrisoarea mea referitor la pasajul ilegal din Mateevici 73. De atunci multă lume m-a întrebat ce s-a mai întâmplat. Au reacționat oare autoritățile? Să vă reamintesc: pe Mateevici 73 este un pasaj care a acoperit tot trotuarul, este urât, murdar, vechi și periculos. Pe acolo trec zilnic zeci de oameni. Pasajul nu ne protejează de vreo construcție, pentru că nu se construiește nimic acolo de vreo cinci ani. (Istoria pe lung: aici) Am depus plângere la Poliție, iar aceștia au sesizat Inspectoratul de Stat în Construcții și mi-au spus că vor monitoriza ca agentul economic să facă un pasaj decent. Pentru oameni. Jumătate de an a trecut. Unica schimbare e că au mai căzut niște lemne din acest pasaj. Și atunci mă întreb când o să se prăbușească în general acesta. Mai mult ca atât, pasajul are în interior metal ascuțit care poate răni orice copil zbânțuit, ori dacă alunecam pe gheața di[...]

    Citește mai departe
  • Text explicativ, pentru că este obositor de fiecare dată să explici unor oameni de ce petițiile atât pe hârtie, cât și online, ajută. *** Săptămâna trecută, Parlamentul britanic a discutat despre problema interzicerii accesului lui Donald Trump în țară. Sute de aleși, cu mandat direct de la popor au discutat cu toată seriozitatea acest subiect. Fără hohote de râs, zâmbete pe sub mustăți, cuvinte goale și replici idioate. Au pomenit despre multiculturalism și toleranță; au amintit despre articolul 10 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului care se referă la libertatea de exprimare; au reiterat care înseamnă comportament inacceptabil. De ce să discuți asta? Este oare prioritar? Pentru că 575,000 de oameni au semnat o petiție online cerând interzicerea accesului lui Trump. În Anglia, dacă ai o petiție online cu 10,000 de semnături, ei îți vor răspunde; dacă ai peste 100,000, atunci chestiunea e discutată în Parlament. De ce? Pentru că în unele țări, poporul este păpușar[...]

    Citește mai departe
  • În 2015, mergând pe străzile capitalei am avut de vreo trei ori sentimentul că trăiesc în “Blindess-ul” lui Saramago. Și, dragi cititori, acesta nu este un sentiment deloc plăcut, ba chiar e un fel de deznădejde. Să vorbim despre anul 2015. *** Blindess-ul (sau Eseu despre orbire) lui Saramago e o carte  despre o epidemie de orbire care cuprinde o țară întreagă. Oricine interacționează cu un orb, orbește și el. Primele victime sunt izolate într-un azil. Orbii sunt păziți de gardieni, iar mâncarea este adusă și împărțită oamenilor. În carte se simte anxietatea socială legată de supraviețuire, adică de distribuția mâncării, anxietatea legată de lipsa de autoritate și, respectiv, haosul social și condițiile mizerabile în care sunt deținuți oamenii. Atunci când gardienii refuză să mai distribuie ei mâncarea, atunci când azilul devine supraaglomerat, ca de obicei, un grup de oameni cu tupeu și arme începe să facă ordine: să instaureze un regim de teroare, să fure mâncarea, să îi supun[...]

    Citește mai departe
  • Eu cred că est-europenii sunt oarecum mai lipsiți de tact decât vesticii. Cel puțin asta am înțeles eu din ce citesc în mass-media, din filme și din scurta mea experiență de a trăi în Anglia. Există anumite situații care mi se tot întâmplă sau observ cum se întâmplă altora, se repetă, sunt frecvente și sunt cam plictisitoare. E vorba de întrebările și declarațiile fără de tact. Haideți să facem o listă: „Când te măriți?” – An all time classic! Pe lângă faptul că asta nu e treaba nimănui, nici măcar a părinților, moldovenilor le pare că asta e subiect de small talk. Ar trebui să se învețe să discute despre vreme ca englezii. Și asta se întâmplă cu orice fată/băiat (da, și băieții sunt victime) de la frumoasa vârstă de 21. Când rostesc această combinație inutilă de cuvinte, nimeni nu are subtilitate elementară. De regulă, răspunsurile pot fi diferite: tocmai m-am despărțit de prietenul/prietena mea (urmat de o serie de înjurături în gând); nu vreau să mă căsătoresc vreodată [...]

    Citește mai departe
  • Am aflat pentru prima dată ce e un hospice când trebuia să fac un interviu cu un bolnav de cancer pentru o emisiune la radio.  Cei de la hospice Angelus au fost drăguți. M-au primit și m-au trimis cu o asistentă medicală la un bolnav terminal acasă. Am luat troleibuzul, punga cu medicamente și am plecat. Pe drum, asistenta medicală mi-a povestit că pacienta pe care urma să o vedem are cancer terminal. Cei de la hospice îi asigură medicamente care să îi amelioreze durerea, deja, insuportabilă. Așa, într-o zi tomnatică și cețoasă ca aceasta, m-a primit în casă doamna Feodosia. M-am uitat cum i se fac injecțiile, am scos dictafonul și am început a pune întrebările mele, care mi se păreau, la moment, inadecvate și irelevante. Doamna Feodosia a lucrat toată viața la piață, de la friguri și lipsa condițiilor de muncă, i se părea că i se trage cancerul. Era deja resemnată. Era important că a reușit să facă reparație în apartament, iar fiica ei se va mărita în curând și va avea un loc[...]

    Citește mai departe
  • Se face că eu merg des pe strada Mateevici. Pe lângă construcția de luni de zile a Ambasadei Turciei (cu tot glodul și poluarea sonoră), pe lângă pasajul insalubru din Mateevici 73, pe lângă mașinile parcate aiurea sub billboard și pe trotuarul parcă stricat de tancurile rusești. (A merge vizavi nu e o opțiune. Acolo e o mare parcare haotică). Am decis să fac ordine pe această stradă (Ah, câtă naivitate!). Pentru mine. Pentru alții. Există o serie de oameni care nu fac nimic, dar îi critică pe cei care critică Chișinăului, spunând că aceștia din urmă nu fac nimic. Ei te îndeamnă să suni la poliție sau Primărie. Pentru că ei nu fac nimic, ei cred că dacă suni la poliție sau Primărie, totul miraculos se rezolvă. *** Sunt zile în care vreau să mă simt, ah, o prințesă. Mă gătesc. Mă chitesc. Și ajung la pasajul din Mateevici 73 și îmi amintesc că trăiesc în Chișinău, iar aici nu e loc de prințese. Pe stada Mateevici 73, de ani de zile este înconjurat cu gard un monument isto[...]

    Citește mai departe
  • Acest text e despre moralitate. Nu e despre politică sau justiție selectivă sau mass-media scârboasă. Astea sunt lucruri clare, eu doar vreau să nu uităm de moralitate. Noi ne-am obișnuit cu faptul că șmecherii devin bogați. Sunt de succes. Nu, nu cei deștepți și muncitori. Când vedem că cineva fură, zicem: „Bine că poate!”. Când vedem cum unii își fac averi impertinent de mari, noi ne uităm cu fascinație și admirație. Când femeile se căsătoresc pentru bani și devin complice, la fel spunem: „Bine că poate!”. (Un fel de sexism, dar și în filmele mafiote americane bărbații fac tâlhăriile, iar femeile se căsătoresc cu tâlharii sau le sunt amante). Noi nu apreciem adevăratul talent. Talentul nostru migrează în fiecare zi. Iar țări sănătoase ne primesc tinerii și le oferă toate condițiile pentru dezvoltare. (Deși încă au mai rămas, puțini, dar buni. Îi vedem aici și aici) Noi apreciem șmecherii și șarlatanii. Cei care amăgesc sistemul. Cei care sfidează regulile. Ei ne fascinează. [...]

    Citește mai departe
  • * Pentru a citi, ascultați asta. În alegerile locale, de regulă, există turul doi. De aceea, avem luxul de a citi programele candidaților, de a-i întreba, poate direct, despre planuri de soluționare a problemelor și de a-i vota pe cei care, cel puțin, se prefac că ne cunosc prioritățile. Apoi urmează sfârșitul lumii în care trebuie să alegem din doi candidați. Dar până atunci mai este. Frustrarea legată de Chișinău este atât de mare, atât de înrădăcinată și complexă, încât nu poate fi acoperită într-o postare pe blog. Ea începe de la faptul că în Chișinău se face nu doar politică, dar geopolitică; continuă cu imaginea foarte proastă a consilierilor pentru care acest loc de muncă (altminteri onorabil) e un simplu prilej de a face bani din otkat-uri; este întărită de lipsa de profesionalism și interes, și coruptibilitatea funcționarilor publici; și este culminată de apatia, lipsa de energie și cultură a locuitorilor Chișinăului. Noi scrâșnim din dinți că nu ne interesează deport[...]

    Citește mai departe