Arhivă după categorie:Personale

  • Pe mine mă entuziasmează alegerile. Cam din anul 1996. Eu de-atunci știam că trebuie de votat pentru cineva, să nu câștige altcineva. Eu de-atunci am înțeles că tare des, argumentul cel mai puternic este: asta-i situația. Există o categorie de oameni, din care fac și eu parte, care mereu vor vota mai tare împotrivă decât pentru. Da, noi existăm. Și noi nu o să ne schimbăm. Noi știm prea multe despre politică și firea umană. Și în Moldova, și în România, și în restul lumii. Noi ne criticăm favoriții mult mai tare, pentru că avem așteptări și noi o să ne schimbăm opțiunile de vot, exact așa cum politicienii își schimbă principiile. Noi votăm împotrivă nu pentru că suntem perfecți, iar politicienii nu. Ci pentru că foarte des candidații noștri preferați nu au șanse, sau din cauză că sunt prea buni, sunt izolați, din orgolii, în propriile partide. În ciuda cinismului, totuși noi suntem gata să stăm patru ore în rând la Chișinău, două ore în rând la Orhei sau 9 ore în rând la Londr[...]

    Citește mai departe
  • La sfârșit de 2006, vroiam să intru cu România în UE și să trec pentru ultima data granița fără de viză. La Sibiu. Un oraș European cochet, cu un centru istoric bine amenajat, evenimente culturale de tot felul și o mulțime de turiști. Sibiul nu a fost mereu așa. I-a luat câțiva ani să ajungă european și i-a mai trebuit un primar bun. Dezvoltarea orașului coincide cumva cu preluarea funcției de primar de către Klaus Iohannis. În anul 2000, acesta devine primar, iar în iunie 2012 câștigă al patrulea mandat cu un 77,9 la sută din voturi. German de origine, se pare că acesta a adus în oraș acea ordine, disciplină, consecvență și eficiență, care atât de des este asociată cu firea germane și atât de des se pomenește că le lipsește românilor (cel puțin ăstora din Republica Moldova). Ce a făcut Iohannis? A îmbunătățit infrastructura orașului, a restaurat centrul istoric, a adus căldură în școli, a redus birocrația, a creat locuri de muncă și a redus șomajul. Cine este Klaus Ioha[...]

    Citește mai departe
  • Eu știu din cărți ce înseamnă politică și politici, iar când nu le văd în viața reală, le caut în filme. Așa m-am uitat dintr-o suflare Borgen. Ba mai mult, ultimul sezon m-am uitat o zi de dimineață până seara, pentru că, acolo, campaniile electorale sunt captivante. Este un serial foarte popular care arată cum se face politică în Danemarca, dilemele mass-media și cum lucrul afectează viața personală. Super popular în tare multe țări ale lumii, mai ales în UK, unde până și unii politicienii îl urmăresc. De aceea scriu, poate cineva relevant din această țară îl va privi, dar cel mai probabil că nu. Nu este plin de intrigi și exagerări ca House of Cards, e cu picioarele pe pământ, realist, însă desigur e doar un film. Un film despre primul prim-ministru femeie al Danemarcei, lider al unui partid de centru, mamă și soție. Ce aflăm noi din Borgen (noi știam asta deja din cărți, însă e bine că asta undeva chiar se întâmplă): În politică se discută politici. În Parlament se fac[...]

    Citește mai departe
  • Eu nu știu de unde apare inițiativa. Eu aș trăi o viață liniștită. M-aș duce la lucru, aș bea cafea  lângă havuzuri, aș citi în parcuri verzi, aș merge duminică la târg, la operă, la concerte, aș călători tare mult și sigur n-aș scrie (decât blog despre motani sau din astea de care au oamenii normali) și n-aș fi mare activist. Însă nebănuite sunt căile. Și dacă vrei ceva, uneori trebuie să găsești oameni care vor același lucru și să lucrați împreună pentru asta. Așa se face că pentru confort, în orașul Chișinău, trebuie să lupți. Iar când crezi că începi lupta, înțelegi că nu este o luptă, că toți sunt oarecum deschiși, vor să ajute, să doneze, autoritățile mai găsesc bani, mai încep să lucreze și tot așa. Iar lupta devine un proces plăcut și interesant. Noi comunicăm puțin. Despre ce vrem și cum vrem să fie. “Totul este rău” – nu este comunicare. Noi facem și mai puțin. “Eu vreau să fac” – nu este acțiune. *** Pentru confort nu trebuie să lupți doar în Chișinău, c[...]

    Citește mai departe
  • Am primit o diplomă pentru conservarea, protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural-istoric din Republica Moldova. Am primit tare multe diplome inutile în viața mea, dar asta o să stea undeva vizibil. Eu sunt sigură că există tare mulți oameni care merită așa document mai mult (chiar mai mult) decât mine, însă aparent așa se întâmplă lucru în echipă. Câteva luni în urmă câțiva oameni au vrut să restaureze o Fântână istorică. Fântâna Cadânei din satul Lipnic, raionul Ocniţa, câmpul de luptă a lui Ştefan cel Mare cu tătarii. Oameni au lucrat, voluntari au apărut, la fel și susținere din multe părți. În trei săptămâni, 130 de oameni au adunat 4321 de dolari. Au mai donat și alții. Într-o lună, oameni cu copii acasă și cu job-uri serioase au alergat în toate părțile să monitorizeze lucrările. Alți voluntari au apărut pe parcurs. Ba chiar și mass-media a fost social responsabilă. Și-așa, sâmbătă, pe 27 septembrie, se inaugurează oficial Fântâna Cadânei de la Lipnic. [...]

    Citește mai departe
  • Am mai scris despre cum sunt bani în țară. Pe lângă asta, există oameni care vor să doneze bani. Mai este și o diasporă activă și cu dor de casă, care vrea să contribuie la mici schimbări. Astăzi s-au adunat peste 4000 de dolari pentru renovarea Fântânii Cadânei. *** Statuia Libertății a fost un cadou din partea Franței, adică era gratis. Ajunsă în America, îi trebuia un piedestal, nimeni însă nu vroia să îl plătească. Grupuri de inițiativă au încercat, însă nu au dat de capăt, primarul orașului a refuzat să plătească bani, alte orașe au propus bani, atâta timp cât statuia li se oferă lor. Și așa au intrat ei într-un impas, până când, Joseph Pulitzer a decis să lanseze o campanie de fundraising prin ziarul The New York World. 160,000 de persoane au donat bani. Copii, oameni de afaceri, măturători și politicieni. Mai mult de o treime din donații erau de mai puțin de un dolar. În 1885, fără de niciun fel de Facebook și Internet, în New York s-au strâns 250,000 de dolari (apro[...]

    Citește mai departe
  • Fix un an și o zi în urmă, stăteam în campusul de la Warwick și colegii mă petreceau acasă. Ne duceam unul câte unul din campusul gol. Băieții cântau la ghitară, fetele dansau, vorbeam despre filosofie și politică și unde ne vedem în zece ani. Era așa de frumos, pe fundal de Let It Be, încât eu tare serios mă gândeam să nu merg acasă. *** Există oameni care știu ce vor să facă în viață. Ei vorbesc în termeni de achievable goals, pe termen scurt, mediu și lung. Admirabil. Dar parcă plictisitor. Există oameni care fug după nume de universități și le poartă exact ca oamenii care lasă eticheta brand-ului pe haine. Există oameni care îndeplinesc visele părinților, pentru că ei nu au avut oportunități. Există oameni care visează să aibă un iaht. Există oameni care vor un salariu mai mare. Există oameni care se întrec cu alți oameni. Foarte trist. Mulți din aceștia fac master-uri. Eu nu l-am făcut din aceste motive. Nici pentru că asta îmi este vocația, nici pentru că [...]

    Citește mai departe
  • Nu, monumentele istorice nu erau tare băgate în seamă pe vremuri, valoarea lor istorică nu prea era apreciată și, mai ales, menținerea lor era costisitoare. Nu sunt numai moldovenii așa. În secolul al XIX-lea în Anglia monumentele și clădirile istorice se distrugeau fără de remușcări. Până și Stonehenge nu era protejat, oamenii ignoranți scoteau bucățele de pietre, aproape ca la Orheiul Vechi. Nu, nu statul a oprit asta. Eu am aflat despre John Lubbock dintr-o prelegere care arata cum, peste tot, păstrarea monumentelor istorice a fost inițiativa unor indivizi încăpățânați. În 1872, Lubbock a cumpărat pământul pe care erau clădiri istorice. Ulterior, deputat fiind, a început o campanie de promovare a ideii de conservare a monumentelor. Nu a fost ușor. A negociat, a plătit, ba chiar a mituit. Însă așa apare Legea privind protecția monumentelor antice 1882. Un prim pas spre protejarea monumentelor istorice, însă chiar și azi este o luptă continuă de a salva monumentele. *** [...]

    Citește mai departe
  • This is a long text about my short experience in Baku. It is more about politics than good places where to eat; more about understanding a culture than how to get around the city. *** Baku is not a common holiday destination; it should be a typical post-soviet city, with modern, a bit ugly, communist buildings, trying to fit in modern buildings and skyscrapers. Surprisingly, Baku is a bright and European city, with European architecture, good roads and spectacular new buildings.  Most of the buildings are illuminated, a things which makes Baku the third brightest city in the world. This enchanting view lasts until you leave the center of the city, where the bad roads start, the dark streets, the kiosks and somehow, in a sweet way, this reminded me of my hometown, of Chisinau. But let’s start with the beautiful things about Baku. As a tourist you will be thoroughly impressed by the city. Architecture: The architecture is impressive. Coming from the capital of a for[...]

    Citește mai departe
  • În Baku toți de la guvernare și de pe lângă guvernare o să îți spună tare și răspicat că ei sunt europeni și au o țară democrată. Discursul lor e anti-rus și vorbesc în continuu despre standarde europene. Poporul tot crede asta. Turiștii neinformați crede asta. Iar eu îi opresc și încep a-i întreba despre libertatea de exprimare, despre arestarea și intimidarea activiștilor. Aici ei se opresc, se uită suspicios la mine și încep un discurs puțin diferit "u nas svoeobraznaia democratia". Și încep să explice că de nu era un lider puternic, țara era în haos. Europenii și americanii tac și acceptă că Azerbaijanul este o țară democrată. Pentru că are petrol, pentru că este un aliat al Statelor în lupta împotriva terorismului și este un partener strategic amplasat între Rusia și Iran. Se zice că pentru un kilogram de caviar, cei din Consiliul Europei închid ochii la încălcarea drepturilor omului. Dacă până acum eu doar îmi băteam joc de politicienii din Estul Europei – această minoritat[...]

    Citește mai departe