• Continuăm. De astă dată mai puțin colorat, pentru că nu e artist şi nici primar al unui mare oraş. E jurist, tânăr și, din nou, mai din partea Estică a Europei. Din Ucraina. Sau Vinnița mai exact. E tot la al doilea mandat. E un exemplu care ne zice că poți să fii un primar bun în orice țară, în orice condiții, atâta timp cât știi ce ai de făcut și nu prea tolerezi corupţia din jur. În 2010, Vladimir  Groysman câștigă al doilea mandat cu 77,8% , cel mai înalt rezultat din Ucraina. Cum? Lucrând. Birocraţie. A transformat un aparat birocratic de tip sovietic în unul eficient european. Primăria este pentru oameni, de aceea a fost făcut “Oficiul transparent” care are scopul de a elimina rândurile, hârtiile şi ineficienţa în comunicarea dintre oameni şi autorităţi. Acest oficiu oferă aproximativ 180 de servicii, iar funcționarii pot deservi cam 1200 de oameni pe zi. Desigur asta nu s-a întâmplat peste noapte. După ce a fost ales primar în anul 2006, Groysman a introdus noi standard[...]

    Citește mai departe
  • „Vlada, scrie ceva despre acest meeting făcut pentru a unge ochii europenilor, noi – cei care le-am dat puterea în 2009 aşteptam reforme concrete şi mai puţin blabla. Ei s-or îmbăta cu apă rece” Evenimentele care mă depăşesc eu le descriu altfel. Inspirat din cartea 99 de franci şi aplicat la până acum la postările despre referendum şi 7 aprilie. Cam aşa: Eu Eu m-am trezit pe la 10:30, era duminică totuși. O zi cu soare, tocmai bună de citit în parc. Am făcut un ceai și am apăsat pe play.  Am văzut că piața e plină de tricolori și steaguri europene și mi-am zis că e bine. Am citit statusuri mioritice despre cum să trăim cu toții extazul integrării europene și m-am gândit: ce penibil! Am auzit-o pe Naforniță, care a fost cea mai adorabilă și inocentă prezență acolo, și am zis – bună idee, păcat că nu o aud live! Am auzit politicieni și m-am plictisit. Când a început a vorbi Nicolae Bulat și soarele a lumina mai tare, am luat cartea și am ieșit la o înghețată. În PMAN. Am simțit c[...]

    Citește mai departe
  • Surprize, surprize, această postare nu este despre primarul municipiului Chișinău. Am promis să scriu despre lucruri mai frumoase, luminoase, iar azi chiar colorate, de aceea în prima joi a fiecărei luni, o să public o postare despre un primar care a salvat sau a influențat un oraș. Mai ales că cele mai multe orașe ale lumii nu erau deloc turistice în anii ’80, nu aveau politici publice funcționale și nu prea se gândeau la spațiu public sau centre istorice. Eu am în minte exact trei primari (și câteva exemple de politici care au salvat sau reînviat orașele), adică până la sfârșitul anului, de aceea orice sugestii sunt binevenite la vlada.ciobanu@gmail.com. Unica condiție este ca ele să fie strategii, politici, personalități și nu mici inițiative, gen zebre, un exemplu de public art și altele. Pentru a evita comentariile „păi asta se poate numai într-o țară dezvoltată!”, începem cu fostul primar al Tiranei, Edi Rama. Tirana este capitala Albaniei, țara care cândva era cea mai săra[...]

    Citește mai departe
  • În ultima zi în Londra, cu o săptămână înainte să îmi fac bagajele să vin acasă, intrasem în magazinul din gară să îmi iau o apă. Ca de obicei, vânzătorul mă întrebă cu un zâmbet mare cum o mai duc. Erau ultimele mele zece minute pe pământ londonez, respectiv în capul meu, cu multă deznădejde, se învălmăşeau o grămadă de gânduri: acum bine, însă în curând o să ajung într-o țară unde necunoscuţii nu o să mă întrebe cum o mai duc, unde puțini o să îmi zâmbească, unde o să mă bruscheze, unde nu să zică bună ziua sau mulțumesc. I-am răspuns că sunt bine. Am respirat adânc melancolie. După care m-am uitat pe câmpii cu un playlist tocmai potrivit de Alt-J şi The National, și atunci mi-am promis că acasă n-o să scriu lamentările tipice: da’ la noi în Anglia; moldovenii-s niște boi; ca la moldoveni, ca întotdeauna; oare când în țărișoara asta… În primul rând pentru că eu am trăit zece luni în Anglia, dar nu m-am dus pe o săptămână de vacanță all inclusive. Vacanțele de trei zile în capitale[...]

    Citește mai departe
  • Începem cu sfaturi tehnice pedegeaba: 1)      Dacă eşti etichetat pe Facebook, poţi singur să înlături asta! https://www.facebook.com/help/www/140906109319589 2)      Dacă vrei să eviţi să fii etichetat, poţi să faci şi asta! https://www.facebook.com/help/186837828030552 3)      Ba mai mult, chiar dacă te laşi etichetat, alţii pot niciodată să nu vadă asta. Facebook-ul oferă posibilităţi nelimitate de jucat cu privacy, dacă ai oleacă de imaginaţie şi mai puţină frică de cel de sus. Continuăm cu alt tip de sfaturi pedegeaba şi nişte comentarii: 1)      Dacă scrieţi unui jurnalist sau blogger să scoată o informaţie; el nu o va scoate, ci o va completa cu rugămintea voastră de a o scoate. Dacă jurnalistul sau bloggerul îşi permite să facă asta, cel mai probabil ţara are o presă considerată liberă sau parţial liberă. Noi acum avem o presă parţial liberă. 2)      Pentru supravieţuire în spaţiul public, simţul umorului este necesar. Cu drag îmi amintesc când am bău[...]

    Citește mai departe
  • „Ai noştri şi ai voştri”, „ruşi şi români”, „moldoveni şi români”, „moldovenească şi română”, „Orange sau Moldcell”, „Est sau Vest”, „comunist sau anti-comunist”,„toleranţă sau homofobie”. Aşa ne-am divizat întotdeauna. Aşa alegem şcolile, prietenii, localurile, business-urile, televiziunile şi ziarele. Ieri a fost frumos. Duşmanul extern e mereu mai eficient pentru coeziune decât căutarea armoniei lăuntrice. În 2009 scriam amatoarea mea teză de licenţă. Era ceva despre Est şi Vest. Despre hard power şi soft power. Explicam cât de liniştit şi eficient Uniunea Europeană e prezentă mai peste tot în ţară. Şi cât de ineficiente sunt metodele primitive ale ruşilor.  Mereu ruşii sunt cu două secole în urmă. Mereu. Nici războaiele măcar nu îi mai ajută, darămite embargouri. Ieri era un fel de solidaritate. Chiar dacă în clişee, că ceea ce nu te omoară te face mai puternic şi keep calm. Adorabilii mei prieteni de pe Facebook nu o să salveze industria vinului din Moldova, însă su[...]

    Citește mai departe
  • „Fremdschämen” din germană indică acel sentiment de jenă pentru altcineva. Din păcate, în română nu există un asemenea cuvânt, însă, ah, de câte ori am avut aceste trăiri. Bunăoară, când PRO TV face un reportaj neprofesionist și penibil despre  proiectul „Dor”, eu am un sentiment profund de rușine pentru ei. Sunt sigură că nimeni din redacția aia nu a simțit jena și penibilul reportajului, de aceea eu am fost și mai copleșită. Eu am fost copleșită de răutate și neprofesionalism, de a auzi de nenumărate ori cuvântul „nu”: „nu aveau habar”,  „nu îl cunoșteau”, „nu s-au grăbit să se ridice în picioare”, „nu prea au înțeles mare treabă”. Mai mult ca atât, au făcut  constatarea tendențioasă, și din nou, răutacioasă despre cum premierul Leancă nu a reușit să îi convingă să se întoarcă acasă. Eu aș ignora asta, dacă aș ști că părinții acestor copii au citit diez, Adevărul, Ziarul Național, Prime sau alte surse decente de informare, însă știu că din inerție s-au uitat la PRO TV. La fe[...]

    Citește mai departe
  • „Aici orice gând e mai încet,  şi inima-ţi zvâcneşte mai rar” * Pentru a citi, ascultați acest cântecel. Duminica trecută, la Butuceni erau trei Porsche-uri lângă biserică. Alături se vedeau inşi cu burta mare, gâtul lat și priviri nu tocmai binevoitoare . Ei sunt cei care îşi permit să stea la pensiunile din sătuc. La doi pași, la o măsuţă din lemn, stăteau femeile satului şi mâncau răsărită. La fiecare Porsche care trece discuţia lor se opreşte pe ceva timp, de la gălăgie, dar mai ales de la praful care trebuie să îl înghită. Nu contează câte Porsche-uri vor trece pe acolo, drumul prost aşa şi va rămâne. Butuceniul este un exemplu bun de a vedea cum câţiva oameni mai şmecheri au înţeles cum se fac bani, au investit, şi vor să îşi scoată investiţia în fix trei luni. Este un loc unde turiştii (cu Porsche-uri) pot mânca zeamă de 75 de lei,  localnicii vor mânca timid un pachet de răsărită, iar restul vor veni pe jumătate de zi și vor pleca. În acelaşi timp, deloc suprinzător, dacă[...]

    Citește mai departe
  • -          Te duci acasă? Pentru totdeauna? Aşa am trăit eu în ultimele două luni în Anglia. Oamenii se uitau cu jale în ochi, de parcă aş avea vreo boală incurabilă. -          I tebia vylechim, parcă spune sora mea. Ea mobiliza oameni să îmi povestească cât de bine e în Anglia şi cât de rău e acasă. Există un grup de oameni care abia aşteaptă eu să mă enervez tare, să scriu o postare cu 2k like-uri, să fac bagajul şi să mă duc. Eu însă am mâncat plăcinte cu vişine, cu bostan şi cu brânză, am mâncat piersici după care trebuie să speli toată faţa, am desfăcut vreo zece nuci (mai trebuie de răbdat vreo săptămână), am mâncat porumb (pe care trebuie să pui sare, nu din ăla super dulce), am băut chefir şi am mai mâncat roşii şi mere din grădină. Am stat pe balcon şi am scris, m-am uitat la capre, am ascultat cucoşi. Am spus Mulţumesc şoferului de microbuz şi el mi-a urat o zi frumoasă; am zis că pot să îmi pun cumpărăturile singură în sacoşă, femeia s-a uitat urât la mine[...]

    Citește mai departe
  • Eu am design nou la blog. Inevitabil, a trebuit să petrec mai mult timp în panelul de administrare. Să observ că am 246 de postări şi 2,049 de comentarii. Este mult asta sau puţin? Habar nu am. De altfel, mulţumesc lui Vasile Rusnac pentru blog şi pentru adaptarea tuturor mofturilor mele. De şase ani (sau mai mult sau mai puţin) de când am blog, întrebarea care persistă e „Da tu ce ai făcut pentru ţară” sau constatări „Scrisul nu ajută! Fă ceva!”. Eu am să răspund pentru prima şi ultima dată la aceaste mici reproşuri. Şi ca orice student la ştiinţe sociale şi care a citit prea mult despre politică, eu n-am să răspund la întrebare, ci am să povestesc ceva. Să vorbim despre sfera publică. Pe scurt, în secolul al XIX-lea apar bărbaţi albi, de vârstă mijlocie, cu bani, respectiv cu păreri şi care doresc să împărtăşească aceste păreri. Se adună în coffee houses şi discută, critică şi glumesc despre politică. Ei citesc ziare, le comentează, e scurta epocă a jurnalismului politic “in gr[...]

    Citește mai departe
  • Ieri, după o zi însorită în capitală, eram în tren şi deschid acest link trimis de Artur. M-am gândit cu tristeţe veselă la biletul de avion care e în poştă. Apoi am pus muzică şi m-am uitam la oi, câmpii şi apus de soare. În câteva săptămâni însă o să închid telefonul şi o să văd pristroici, drumuri stricate, marşrutici şi de toate. Nu am prea scris despre Chişinău, pentru că nu ar fi firesc fiind înconjurată de atâta frumos, să mă dau cu părerea despre urâtul de acasă (deşi este viu în memoria mea); însă ura pentru Dorin Chirtoacă este mai intensă ca niciodată în online-ul moldovenesc. Ceea ce mă sperie pe mine nu este primarul, ci lipsa de alternativă. Motiv din care de Dorin Chirtoacă este la al doilea mandat. Toţi se plâng de activitatea primarului şi a Primăriei, nimeni însă nu oferă altceva. Iar orice carte despre alegeri porneşte cu fraza „Campania începe a doua zi după alegeri. ” Ce au făcut consilierii celorlalte partide din Consiliu? Nimic. Presupun că busines[...]

    Citește mai departe
  • Pe 29 iunie, povesteam colegilor mei din toate colţurile lumii istoria Moldovei şi de ce este scris moldovenească, însă e română şi de ce mai pot să vorbesc şi rusa. Tradiţional, am început cu 1812, am trecut la 1918, apoi la 1940. Aici explic că două regiuni pentru care ar fi meritat de vizitat Republica Moldova, Bugeaculşi Bucovina de Nord, au rămas Ucrainei. De obicei povestesc cu nonşalanţă istoria noastră oarecum dramatică, însă de astă-dată la 1940, m-a copleşit un fel de tristeţe nouă pentru mine. Am mai povestit cum în loc de un Cernăuţi adorabil şi o ieşire la mare, ni s-a dat o urâtă Transnistrie, pe care nici noi nu o vrem şi nici ei nu ne vor, însă ne ţinem unii de alţii. Aici m-am întristat şi mai mult şi am tăcut. Eu n-am avut ocazia să fiu tristă pentru istoria noastră, pentru că ea trebuie simplu acceptată, dar mai ales pentru că atâţia politicieni profită grosolan de drame. Să insişti că eşti român şi vorbeşti româneşte aminteşte de Vitalia Pavlicenco, respectiv eşt[...]

    Citește mai departe