• Eu am două obiceiuri: să dăruiesc cărțile care-mi plac, de obicei, cu un citat care tare-mi place, scris de mânuța mea, și să fac playlist-uri. La sfârșit de an am decis să vă fac cadou playlist-ul meu de sărbători (Mersi, Marta, că mi-ai amintit de el!). În decembrie v-am scutit de postări de rău despre gherete Orange și Moldcell, despre construcții ilegale în  parcuri, despre femei emancipate și dragoste. Parcă nu este momentul potrivit. Lista mea de cântece nu are nimic cu sărbătorile. Este un playlist care pot să-l asculte toți membrii familiei, fără să zică: schimbă  gălăgia asta.  E de împodobit bradul, de scuturat covoare și de făcut salată cu rucola (Olivie? Atât de demodat!). Iată! Între timp, îl mai completez. http://www.youtube.com/playlist?list=PLYt5afcKKjVffIdn1sEJeMRaBLgEIGsug Pentru că este o perioadă a cadourilor, vă dau și playlist-ul meu de trezit la orice oră a zilei: http://www.youtube.com/playlist?list=PLYt5afcKKjVcZ02Tq5CzPZAM3RcYm2cxE Și cel de [...]

    Citește mai departe
  • *Articol scris prin 2010, redactat și publicat de Ziarul de Gardă, iar fotografiile sunt făcute de Igor Schimbător. ** Am vrut să îmi amintesc cum e să fii jurnalist, probabil o să încerc să mai scriu așa (adică să mai vorbesc cu alți oameni înainte să scriu doar opinii) în viitorul apropiat. Ceea ce lipsește din textul original este atmosfera. Mirosul de urină, amestecat cu tot felul de clor și detergenți, care te înădușă deodată cum intri, florile de plastic și kitsch-ul deprimant din sala de așteptare și emoțiile de după conversație când, printre mulțimi de oameni, tot zăream câte unul din deținuți. Sunt 83 de oameni în Moldova, care au un asemenea regim.  Două ore pe zi la aer, patru ore pe lună – cu familia, restul orelor, restul zilelor, lunilor şi anilor, până la sfârşitul vieţii – în celulă.  Toţi cei 83 sunt la o margine a oraşului Rezina, într-o închisoare cu pereţii albi şi înalţi – Penitenciarul numărul 17. Vlada CIOBANU „Lăsaţi tot la intrare, telefon, aparate[...]

    Citește mai departe
  • Se poate! Se poate să rămâi în istorie ca un primar bun într-un mandat de doar trei ani. Deși nu un politician bun, dacă tot pierzi alegerile. Trei oameni mi-au recomandat (Mulțumesc!) să scriu despre acest primar de pe alt continent, deși tot dintr-o țară nu prea bogată. Există numeroase surse despre activitatea acestuia: articole, filme documentare, cărți și interviuri. Enrique Peñalosa, primarul Bogotei, a zis că: „un oraș avansat nu este un oraș unde săracii folosesc mașinile, ci unde chiar și bogații folosesc transport public.” A fost primar din 1998 până în 2001. A promovat un model de oraș unde se dă prioritate pietonilor (cum zicea Ilf și Petrov: Пешеходов надо любить. Пешеходы составляют большую часть человечества. Мало того — лучшую его часть); un oraș pentru oameni unde, fiecare, indiferent de venitul său, să se simtă bine. „Noi construim mai mult pentru mobilitatea mașinilor decât pentru fericirea copiilor. ” Ce a mai făcut? -       A plantat mai mult de 100,000 de[...]

    Citește mai departe
  • Continuăm. De astă dată mai puțin colorat, pentru că nu e artist şi nici primar al unui mare oraş. E jurist, tânăr și, din nou, mai din partea Estică a Europei. Din Ucraina. Sau Vinnița mai exact. E tot la al doilea mandat. E un exemplu care ne zice că poți să fii un primar bun în orice țară, în orice condiții, atâta timp cât știi ce ai de făcut și nu prea tolerezi corupţia din jur. În 2010, Vladimir  Groysman câștigă al doilea mandat cu 77,8% , cel mai înalt rezultat din Ucraina. Cum? Lucrând. Birocraţie. A transformat un aparat birocratic de tip sovietic în unul eficient european. Primăria este pentru oameni, de aceea a fost făcut “Oficiul transparent” care are scopul de a elimina rândurile, hârtiile şi ineficienţa în comunicarea dintre oameni şi autorităţi. Acest oficiu oferă aproximativ 180 de servicii, iar funcționarii pot deservi cam 1200 de oameni pe zi. Desigur asta nu s-a întâmplat peste noapte. După ce a fost ales primar în anul 2006, Groysman a introdus noi standard[...]

    Citește mai departe
  • „Vlada, scrie ceva despre acest meeting făcut pentru a unge ochii europenilor, noi – cei care le-am dat puterea în 2009 aşteptam reforme concrete şi mai puţin blabla. Ei s-or îmbăta cu apă rece” Evenimentele care mă depăşesc eu le descriu altfel. Inspirat din cartea 99 de franci şi aplicat la până acum la postările despre referendum şi 7 aprilie. Cam aşa: Eu Eu m-am trezit pe la 10:30, era duminică totuși. O zi cu soare, tocmai bună de citit în parc. Am făcut un ceai și am apăsat pe play.  Am văzut că piața e plină de tricolori și steaguri europene și mi-am zis că e bine. Am citit statusuri mioritice despre cum să trăim cu toții extazul integrării europene și m-am gândit: ce penibil! Am auzit-o pe Naforniță, care a fost cea mai adorabilă și inocentă prezență acolo, și am zis – bună idee, păcat că nu o aud live! Am auzit politicieni și m-am plictisit. Când a început a vorbi Nicolae Bulat și soarele a lumina mai tare, am luat cartea și am ieșit la o înghețată. În PMAN. Am simțit c[...]

    Citește mai departe
  • Surprize, surprize, această postare nu este despre primarul municipiului Chișinău. Am promis să scriu despre lucruri mai frumoase, luminoase, iar azi chiar colorate, de aceea în prima joi a fiecărei luni, o să public o postare despre un primar care a salvat sau a influențat un oraș. Mai ales că cele mai multe orașe ale lumii nu erau deloc turistice în anii ’80, nu aveau politici publice funcționale și nu prea se gândeau la spațiu public sau centre istorice. Eu am în minte exact trei primari (și câteva exemple de politici care au salvat sau reînviat orașele), adică până la sfârșitul anului, de aceea orice sugestii sunt binevenite la [email protected] Unica condiție este ca ele să fie strategii, politici, personalități și nu mici inițiative, gen zebre, un exemplu de public art și altele. Pentru a evita comentariile „păi asta se poate numai într-o țară dezvoltată!”, începem cu fostul primar al Tiranei, Edi Rama. Tirana este capitala Albaniei, țara care cândva era cea mai săra[...]

    Citește mai departe
  • În ultima zi în Londra, cu o săptămână înainte să îmi fac bagajele să vin acasă, intrasem în magazinul din gară să îmi iau o apă. Ca de obicei, vânzătorul mă întrebă cu un zâmbet mare cum o mai duc. Erau ultimele mele zece minute pe pământ londonez, respectiv în capul meu, cu multă deznădejde, se învălmăşeau o grămadă de gânduri: acum bine, însă în curând o să ajung într-o țară unde necunoscuţii nu o să mă întrebe cum o mai duc, unde puțini o să îmi zâmbească, unde o să mă bruscheze, unde nu să zică bună ziua sau mulțumesc. I-am răspuns că sunt bine. Am respirat adânc melancolie. După care m-am uitat pe câmpii cu un playlist tocmai potrivit de Alt-J şi The National, și atunci mi-am promis că acasă n-o să scriu lamentările tipice: da’ la noi în Anglia; moldovenii-s niște boi; ca la moldoveni, ca întotdeauna; oare când în țărișoara asta… În primul rând pentru că eu am trăit zece luni în Anglia, dar nu m-am dus pe o săptămână de vacanță all inclusive. Vacanțele de trei zile în capitale[...]

    Citește mai departe
  • Începem cu sfaturi tehnice pedegeaba: 1)      Dacă eşti etichetat pe Facebook, poţi singur să înlături asta! https://www.facebook.com/help/www/140906109319589 2)      Dacă vrei să eviţi să fii etichetat, poţi să faci şi asta! https://www.facebook.com/help/186837828030552 3)      Ba mai mult, chiar dacă te laşi etichetat, alţii pot niciodată să nu vadă asta. Facebook-ul oferă posibilităţi nelimitate de jucat cu privacy, dacă ai oleacă de imaginaţie şi mai puţină frică de cel de sus. Continuăm cu alt tip de sfaturi pedegeaba şi nişte comentarii: 1)      Dacă scrieţi unui jurnalist sau blogger să scoată o informaţie; el nu o va scoate, ci o va completa cu rugămintea voastră de a o scoate. Dacă jurnalistul sau bloggerul îşi permite să facă asta, cel mai probabil ţara are o presă considerată liberă sau parţial liberă. Noi acum avem o presă parţial liberă. 2)      Pentru supravieţuire în spaţiul public, simţul umorului este necesar. Cu drag îmi amintesc când am bău[...]

    Citește mai departe
  • „Ai noştri şi ai voştri”, „ruşi şi români”, „moldoveni şi români”, „moldovenească şi română”, „Orange sau Moldcell”, „Est sau Vest”, „comunist sau anti-comunist”,„toleranţă sau homofobie”. Aşa ne-am divizat întotdeauna. Aşa alegem şcolile, prietenii, localurile, business-urile, televiziunile şi ziarele. Ieri a fost frumos. Duşmanul extern e mereu mai eficient pentru coeziune decât căutarea armoniei lăuntrice. În 2009 scriam amatoarea mea teză de licenţă. Era ceva despre Est şi Vest. Despre hard power şi soft power. Explicam cât de liniştit şi eficient Uniunea Europeană e prezentă mai peste tot în ţară. Şi cât de ineficiente sunt metodele primitive ale ruşilor.  Mereu ruşii sunt cu două secole în urmă. Mereu. Nici războaiele măcar nu îi mai ajută, darămite embargouri. Ieri era un fel de solidaritate. Chiar dacă în clişee, că ceea ce nu te omoară te face mai puternic şi keep calm. Adorabilii mei prieteni de pe Facebook nu o să salveze industria vinului din Moldova, însă su[...]

    Citește mai departe
  • „Fremdschämen” din germană indică acel sentiment de jenă pentru altcineva. Din păcate, în română nu există un asemenea cuvânt, însă, ah, de câte ori am avut aceste trăiri. Bunăoară, când PRO TV face un reportaj neprofesionist și penibil despre  proiectul „Dor”, eu am un sentiment profund de rușine pentru ei. Sunt sigură că nimeni din redacția aia nu a simțit jena și penibilul reportajului, de aceea eu am fost și mai copleșită. Eu am fost copleșită de răutate și neprofesionalism, de a auzi de nenumărate ori cuvântul „nu”: „nu aveau habar”,  „nu îl cunoșteau”, „nu s-au grăbit să se ridice în picioare”, „nu prea au înțeles mare treabă”. Mai mult ca atât, au făcut  constatarea tendențioasă, și din nou, răutacioasă despre cum premierul Leancă nu a reușit să îi convingă să se întoarcă acasă. Eu aș ignora asta, dacă aș ști că părinții acestor copii au citit diez, Adevărul, Ziarul Național, Prime sau alte surse decente de informare, însă știu că din inerție s-au uitat la PRO TV. La fe[...]

    Citește mai departe
  • „Aici orice gând e mai încet,  şi inima-ţi zvâcneşte mai rar” * Pentru a citi, ascultați acest cântecel. Duminica trecută, la Butuceni erau trei Porsche-uri lângă biserică. Alături se vedeau inşi cu burta mare, gâtul lat și priviri nu tocmai binevoitoare . Ei sunt cei care îşi permit să stea la pensiunile din sătuc. La doi pași, la o măsuţă din lemn, stăteau femeile satului şi mâncau răsărită. La fiecare Porsche care trece discuţia lor se opreşte pe ceva timp, de la gălăgie, dar mai ales de la praful care trebuie să îl înghită. Nu contează câte Porsche-uri vor trece pe acolo, drumul prost aşa şi va rămâne. Butuceniul este un exemplu bun de a vedea cum câţiva oameni mai şmecheri au înţeles cum se fac bani, au investit, şi vor să îşi scoată investiţia în fix trei luni. Este un loc unde turiştii (cu Porsche-uri) pot mânca zeamă de 75 de lei,  localnicii vor mânca timid un pachet de răsărită, iar restul vor veni pe jumătate de zi și vor pleca. În acelaşi timp, deloc suprinzător, dacă[...]

    Citește mai departe
  • -          Te duci acasă? Pentru totdeauna? Aşa am trăit eu în ultimele două luni în Anglia. Oamenii se uitau cu jale în ochi, de parcă aş avea vreo boală incurabilă. -          I tebia vylechim, parcă spune sora mea. Ea mobiliza oameni să îmi povestească cât de bine e în Anglia şi cât de rău e acasă. Există un grup de oameni care abia aşteaptă eu să mă enervez tare, să scriu o postare cu 2k like-uri, să fac bagajul şi să mă duc. Eu însă am mâncat plăcinte cu vişine, cu bostan şi cu brânză, am mâncat piersici după care trebuie să speli toată faţa, am desfăcut vreo zece nuci (mai trebuie de răbdat vreo săptămână), am mâncat porumb (pe care trebuie să pui sare, nu din ăla super dulce), am băut chefir şi am mai mâncat roşii şi mere din grădină. Am stat pe balcon şi am scris, m-am uitat la capre, am ascultat cucoşi. Am spus Mulţumesc şoferului de microbuz şi el mi-a urat o zi frumoasă; am zis că pot să îmi pun cumpărăturile singură în sacoşă, femeia s-a uitat urât la mine[...]

    Citește mai departe