• Cât de deznădăjduitor este să cauți pe Internet martori care ar putea să povestească ce s-a întâmplat cu fratele tău, cu soțul sau tatăl tău? Care ar duce la judecarea celor ce se fac vinovați de uciderea lui? Cât de dramatic este să bați în uși și nimeni să nu îți răspundă? Să știi că mai ai măcar o datorie față de omul drag ție, ca acei vinovați să fie condamnați. Pentru liniștea proprie și, mai ales, pentru a evita astfel de tragedii pe viitor. Dan Vulpe a trecut strada și a fost călcat de o mașină, cam așa: „În automobil se aflau şoferul în vârstă de 30 de ani şi alţi 3 bărbaţi , unul dintre care – o rudă a unei persoane influente din R. Moldova. După impact automobilul nu s-a oprit. Nici şoferul şi niciunul din cei 3 complici ai săi nu a coborât să vadă care este starea victimei şi dacă mai poate fi salvată. Nu au chemat ambulanţa şi nu au anunţat poliţia. Au fugit de la locul faptei, au dus automobilul în curtea unui bloc de locuit din bulevardul Traian, au deşurubat număru[...]

    Citește mai departe
  • Revenim prin părțile unde primarii buni sunt o minune. Estul Europei. În septembrie anul trecut Galina Șirșina, câștigă alegerile în Petrozavodsk, capitala Republicii Karelia. Cum îi șade bine unei administrații din Estul Europei, cu o săptămână înainte, toți funcționarii pregăteau marea sărbătoare a inaugurării noului primar. Noul primar trebuia să fie vechiul primar, Nikolai Levin, însă n-a fost să fie. Reprezentatul partidului Edinaya Rossiya a pierdut. Șirșina a zis că nu are nevoie de festivități: “Trebuie să înțelegem că inaugurarea nu este un act juridic, ci pur și simplu o tradiție. Nu văd necesitatea de adunat într-o zi de lucru câteva sute de oameni doar pentru a sărbători victoria mea. Din punctul meu de vedere, să cheltui bani și resurse umane pentru asemenea festivități nu este practic”. Tradițional, câștigarea alegerilor este, de facto, unicul punct din platforma electorală a multor candidați, de aceea e firesc să adune în jurul lor toată mass-media. Șirșina nu a[...]

    Citește mai departe
  • Să ajungi de la București la Chișinău, fie cumperi bilet de la casă cu 154 de roni, fie de pe peron cu 100 de roni. Eu aveam fix 400 de lei moldovenești și niciun fel de alt cash. Situația perfectă de a ajuta și eu cu ce pot la cumpărarea unui nou dinte de aur pentru însoțitorul de vagon. De la mine mai puțin, de la Dumnezeu mai mult. Cu naivitate, mă gândeam cum se ajunge pe peron, doar trebuie bilet pentru asta, dar dacă și ajung, cum să recunosc însoțitorul ăla, cum mă apropii, cum îi dau banii? Dar dacă mă prinde cineva? Eu am prea multe emoții când e vorba de a comite ilegalități tolerate. Am cumpărat bilet de la casă, chiar dacă s-a urlat la mine pentru că plătesc cu cardul. Ah, acești nesuferiți est-europeni. *** -          Îți închipui, fetele astea au cumpărat bilet de la casă! Vorbeau între ei însoțitorii. Unul din ei intră în vorbă cu noi. Lăsăm cărțile deoparte și vorbim despre dragoste, viață, țară și succes. Discuții care uneori sunt mult mai interesante de[...]

    Citește mai departe
  • Trec anii și uităm primarii buni. Sau poate orașele sunt atât de superbe încât umbresc primarii? Sau uneori evenimentele sunt atât de răsunătoare, încât primarii și echipa rămân pe planul doi? Uneori este Gaudi, și-atunci, care politică? Să vorbim despre orașe de pe post card-uri. Despre orașe cândva industriale, pline de muncitori, cu cartiere rău famate, orașe care închid propriul acces la mare! Să vorbim despre Barcelona, despre Olimpiada din 1992 și despre Pasqual Maragall. *** “Ei, Barcelona. Barcelona are mare, are Gaudi, e în Europa, are fotbal. Are de toate! Orice primar e bun acolo”, ar zice unii. Înainte de toate o să ne uităm la un video scurt despre reconstrucția impresionantă Barcelonei timp de șase ani. Și ne amintim că în anii '60 peste 100,000 de oameni trăiau în mahalale mizerabile, iar accesul la mare era aproape că închis. Și înțelegem, din nou, că nimic nu se dă ca pe post card, nici chiar în Barcelona. http://www.youtube.com/watch?v=Hz2WSAXja6M Se numeș[...]

    Citește mai departe
  • Eu am două obiceiuri: să dăruiesc cărțile care-mi plac, de obicei, cu un citat care tare-mi place, scris de mânuța mea, și să fac playlist-uri. La sfârșit de an am decis să vă fac cadou playlist-ul meu de sărbători (Mersi, Marta, că mi-ai amintit de el!). În decembrie v-am scutit de postări de rău despre gherete Orange și Moldcell, despre construcții ilegale în  parcuri, despre femei emancipate și dragoste. Parcă nu este momentul potrivit. Lista mea de cântece nu are nimic cu sărbătorile. Este un playlist care pot să-l asculte toți membrii familiei, fără să zică: schimbă  gălăgia asta.  E de împodobit bradul, de scuturat covoare și de făcut salată cu rucola (Olivie? Atât de demodat!). Iată! Între timp, îl mai completez. http://www.youtube.com/playlist?list=PLYt5afcKKjVffIdn1sEJeMRaBLgEIGsug Pentru că este o perioadă a cadourilor, vă dau și playlist-ul meu de trezit la orice oră a zilei: http://www.youtube.com/playlist?list=PLYt5afcKKjVcZ02Tq5CzPZAM3RcYm2cxE Și cel de [...]

    Citește mai departe
  • *Articol scris prin 2010, redactat și publicat de Ziarul de Gardă, iar fotografiile sunt făcute de Igor Schimbător. ** Am vrut să îmi amintesc cum e să fii jurnalist, probabil o să încerc să mai scriu așa (adică să mai vorbesc cu alți oameni înainte să scriu doar opinii) în viitorul apropiat. Ceea ce lipsește din textul original este atmosfera. Mirosul de urină, amestecat cu tot felul de clor și detergenți, care te înădușă deodată cum intri, florile de plastic și kitsch-ul deprimant din sala de așteptare și emoțiile de după conversație când, printre mulțimi de oameni, tot zăream câte unul din deținuți. Sunt 83 de oameni în Moldova, care au un asemenea regim.  Două ore pe zi la aer, patru ore pe lună – cu familia, restul orelor, restul zilelor, lunilor şi anilor, până la sfârşitul vieţii – în celulă.  Toţi cei 83 sunt la o margine a oraşului Rezina, într-o închisoare cu pereţii albi şi înalţi – Penitenciarul numărul 17. Vlada CIOBANU „Lăsaţi tot la intrare, telefon, aparate[...]

    Citește mai departe
  • Se poate! Se poate să rămâi în istorie ca un primar bun într-un mandat de doar trei ani. Deși nu un politician bun, dacă tot pierzi alegerile. Trei oameni mi-au recomandat (Mulțumesc!) să scriu despre acest primar de pe alt continent, deși tot dintr-o țară nu prea bogată. Există numeroase surse despre activitatea acestuia: articole, filme documentare, cărți și interviuri. Enrique Peñalosa, primarul Bogotei, a zis că: „un oraș avansat nu este un oraș unde săracii folosesc mașinile, ci unde chiar și bogații folosesc transport public.” A fost primar din 1998 până în 2001. A promovat un model de oraș unde se dă prioritate pietonilor (cum zicea Ilf și Petrov: Пешеходов надо любить. Пешеходы составляют большую часть человечества. Мало того — лучшую его часть); un oraș pentru oameni unde, fiecare, indiferent de venitul său, să se simtă bine. „Noi construim mai mult pentru mobilitatea mașinilor decât pentru fericirea copiilor. ” Ce a mai făcut? -       A plantat mai mult de 100,000 de[...]

    Citește mai departe
  • Continuăm. De astă dată mai puțin colorat, pentru că nu e artist şi nici primar al unui mare oraş. E jurist, tânăr și, din nou, mai din partea Estică a Europei. Din Ucraina. Sau Vinnița mai exact. E tot la al doilea mandat. E un exemplu care ne zice că poți să fii un primar bun în orice țară, în orice condiții, atâta timp cât știi ce ai de făcut și nu prea tolerezi corupţia din jur. În 2010, Vladimir  Groysman câștigă al doilea mandat cu 77,8% , cel mai înalt rezultat din Ucraina. Cum? Lucrând. Birocraţie. A transformat un aparat birocratic de tip sovietic în unul eficient european. Primăria este pentru oameni, de aceea a fost făcut “Oficiul transparent” care are scopul de a elimina rândurile, hârtiile şi ineficienţa în comunicarea dintre oameni şi autorităţi. Acest oficiu oferă aproximativ 180 de servicii, iar funcționarii pot deservi cam 1200 de oameni pe zi. Desigur asta nu s-a întâmplat peste noapte. După ce a fost ales primar în anul 2006, Groysman a introdus noi standard[...]

    Citește mai departe
  • „Vlada, scrie ceva despre acest meeting făcut pentru a unge ochii europenilor, noi – cei care le-am dat puterea în 2009 aşteptam reforme concrete şi mai puţin blabla. Ei s-or îmbăta cu apă rece” Evenimentele care mă depăşesc eu le descriu altfel. Inspirat din cartea 99 de franci şi aplicat la până acum la postările despre referendum şi 7 aprilie. Cam aşa: Eu Eu m-am trezit pe la 10:30, era duminică totuși. O zi cu soare, tocmai bună de citit în parc. Am făcut un ceai și am apăsat pe play.  Am văzut că piața e plină de tricolori și steaguri europene și mi-am zis că e bine. Am citit statusuri mioritice despre cum să trăim cu toții extazul integrării europene și m-am gândit: ce penibil! Am auzit-o pe Naforniță, care a fost cea mai adorabilă și inocentă prezență acolo, și am zis – bună idee, păcat că nu o aud live! Am auzit politicieni și m-am plictisit. Când a început a vorbi Nicolae Bulat și soarele a lumina mai tare, am luat cartea și am ieșit la o înghețată. În PMAN. Am simțit c[...]

    Citește mai departe
  • Surprize, surprize, această postare nu este despre primarul municipiului Chișinău. Am promis să scriu despre lucruri mai frumoase, luminoase, iar azi chiar colorate, de aceea în prima joi a fiecărei luni, o să public o postare despre un primar care a salvat sau a influențat un oraș. Mai ales că cele mai multe orașe ale lumii nu erau deloc turistice în anii ’80, nu aveau politici publice funcționale și nu prea se gândeau la spațiu public sau centre istorice. Eu am în minte exact trei primari (și câteva exemple de politici care au salvat sau reînviat orașele), adică până la sfârșitul anului, de aceea orice sugestii sunt binevenite la [email protected] Unica condiție este ca ele să fie strategii, politici, personalități și nu mici inițiative, gen zebre, un exemplu de public art și altele. Pentru a evita comentariile „păi asta se poate numai într-o țară dezvoltată!”, începem cu fostul primar al Tiranei, Edi Rama. Tirana este capitala Albaniei, țara care cândva era cea mai săra[...]

    Citește mai departe
  • În ultima zi în Londra, cu o săptămână înainte să îmi fac bagajele să vin acasă, intrasem în magazinul din gară să îmi iau o apă. Ca de obicei, vânzătorul mă întrebă cu un zâmbet mare cum o mai duc. Erau ultimele mele zece minute pe pământ londonez, respectiv în capul meu, cu multă deznădejde, se învălmăşeau o grămadă de gânduri: acum bine, însă în curând o să ajung într-o țară unde necunoscuţii nu o să mă întrebe cum o mai duc, unde puțini o să îmi zâmbească, unde o să mă bruscheze, unde nu să zică bună ziua sau mulțumesc. I-am răspuns că sunt bine. Am respirat adânc melancolie. După care m-am uitat pe câmpii cu un playlist tocmai potrivit de Alt-J şi The National, și atunci mi-am promis că acasă n-o să scriu lamentările tipice: da’ la noi în Anglia; moldovenii-s niște boi; ca la moldoveni, ca întotdeauna; oare când în țărișoara asta… În primul rând pentru că eu am trăit zece luni în Anglia, dar nu m-am dus pe o săptămână de vacanță all inclusive. Vacanțele de trei zile în capitale[...]

    Citește mai departe
  • Începem cu sfaturi tehnice pedegeaba: 1)      Dacă eşti etichetat pe Facebook, poţi singur să înlături asta! https://www.facebook.com/help/www/140906109319589 2)      Dacă vrei să eviţi să fii etichetat, poţi să faci şi asta! https://www.facebook.com/help/186837828030552 3)      Ba mai mult, chiar dacă te laşi etichetat, alţii pot niciodată să nu vadă asta. Facebook-ul oferă posibilităţi nelimitate de jucat cu privacy, dacă ai oleacă de imaginaţie şi mai puţină frică de cel de sus. Continuăm cu alt tip de sfaturi pedegeaba şi nişte comentarii: 1)      Dacă scrieţi unui jurnalist sau blogger să scoată o informaţie; el nu o va scoate, ci o va completa cu rugămintea voastră de a o scoate. Dacă jurnalistul sau bloggerul îşi permite să facă asta, cel mai probabil ţara are o presă considerată liberă sau parţial liberă. Noi acum avem o presă parţial liberă. 2)      Pentru supravieţuire în spaţiul public, simţul umorului este necesar. Cu drag îmi amintesc când am bău[...]

    Citește mai departe