*Pentru a citi, ascultati:

Viaţa politicienilor s-a schimbat. Viaţa noastră tot s-a schimbat. Pentru că acum suntem mai aproape de politicieni şi de politică. De ce?

Pentru că ei sunt spectacolul vieţii, pentru că ei ne scriu ştirile, pentru că ei sunt în casele noastre, pentru că ei au aceleaşi vise ca şi noi, pentru că ei gândesc liber, pentru că ei spun ce gândesc, iată de ce.
Nu prea îmi imaginez ziua de lucru a unui politician. De dimineaţă trebuie să dea diferite declaraţii presei (uneori sunt subiecte importante, dar deloc urgente), toată ziua dau alte declaraţii presei, iar seara se plimbă pe la talk-show-uri.

Întrebarea firească este când lucrează aceştia. Uneori aceeaşi persoană o vezi la trei emisiuni, desigur, subiectele sunt diferite. Există politicieni-experţi şi politicieni de umplutură. Primii pricep câte ceva despre subiect, ceilalţi trebuie doar să aibă o a doua opinie, pentru echilibru.

Uneori erau invitaţi care vorbeau fără să înţeleagă ce spun. Citeam pe BBC comentarii de-ale cititorilor referitor la accidentul polonez, care sunau cam aşa «toată lumea este şocată, jurnaliştii nu ştiu ce întrebări să pună, iar invitaţii nu ştiu ce să răspundă», în schimb, la noi, deja se definitiva teoria conspiraţiei. Veneau politicieni şi experţi care povesteau despre cum au fost ei la seminare şi conferinţe cu liderii polonezi şi ce oameni de treabă erau aceştia. Cele mai interesante au fost alunecările spre teoriile conspiraţiei. Este extraordinar să vezi moldoveni care descoperă conspiraţia din spatele accidentului.

Hm, probabil şi Ghimpu putea să ajute la acele discuţii despre polonezi, el ar putea trage concluzia, care ar suna cam aşa, „Bonjour, maman!”. Că doar aşa vorbesc polonezii.

Lumea întreabă ce a fost azi la miting. Eu o să scriu ce a fost azi.

Eu nu prea am înţeles ce urma să fie. Miting, protest, concert? Făcut de cine? Pe Facebook aveam vreo patru events, făcute de persoane diferite, care se începeau la ore diferite.

Genial, nu? Să faci douăzeci de evenimente în aceeaşi zi, aşa ca nimeni să nu priceapă ce va urma.

Am ajuns pe la 17 în piaţă şi am fost întâmpinată de un grup de tipi îmbrăcaţi în costum, raşi pe cap, telefoane scumpe, care stau cu feţele plictisite şi nu se uită la scenă. Aţi înţeles de unde erau, da?

Am mers vreo câţiva metri, alte grupuri de indivizi. Ca de obicei, aceşti indivizi sunt cam câţi şi protestatari.

Muzica de jale. Lumânări. Scenă exact în locul unde erau bătuţi tinerii.

Iar muzică de jale. Muzică despre limbă, români şi neam. Eu înţeleg că e campanie electorală, eu înţeleg că articolul 13 nu mai este actual şi fiecare se descurcă cum poate, dar noi chiar degeaba am zis că era miting împotriva oricărei guvernări? Eu îmi amintesc ruşi care erau anul trecut pe 7 în piaţă. Felicitări, le-aţi furat revolta baladele şi cântecele voastre patetice. (Accentuez, miting împotriva oricărei guvernări, care nu îşi respectă poporul.)

Majoritatea eroilor de pe Internet nu erau sau erau doar în trecere. Ei trebuie să comenteze acum talk show-urile.

Eu oricum am avut o zi bună, pentru că am realizat ceva împreună cu cei de la SSAJ şi am fost fericiţi de rezultate.

P.S. P. a zis că îi este pofik de ce a fost în piaţă, contează că Lyon a trecut în semifinale. Eu, la anul de 7, tot o să mă uit la fotbal.

Voi tot aţi văzut panourile de prin oraş, da? Cu fum, Parlament în foc, geamuri sparte şi cu feţe speriate? Eu nu mai ştiu ale cui sunt panourile, le încurc. Degrabă ca la alegeri, o să îşi împroaşte bilboard-urile cu vopsea.

Panourile alea înseamnă lipsă de imaginaţie şi de o strategie de marketing sănătoasă.

În curând o să apară ciocolata „7 aprilie”, care se va vinde indiferent dacă are lapte sau nu, ori dacă are alune sau stafide. De ce? De aia că 7 aprilie este un brand, un brand al eşecului nostru. De aia că întotdeauna trebuie să ne purtăm ca nişte victime, să fim trişti şi serioşi. Iar lansările (de carte sau televiziuni) se vor face exact aşa, solemn, trist şi serios.

Update: Paul a zis “7 April is like a a box of chocolates. You never know what you’re gonna get!”

Cu doi ani în urmă, eu eram mai tânără şi mai naivă, blogul meu era citit de vreo 30 de vizitatori, Filat abia îşi făcea propriul partid, Unimedia făcea primul offline, Artur Gurău era (sau urma să fie) bloggerul anului, iar Nicu era peste hotare şi comenta despre cum stătea Filat pe canapea.

Astăzi, eu am mai crescut, Filat este liderul celui mai puternic partid de la guvernare, Unimedia nu mai face atâtea greşeli pentru că iau ştirile făcute de Publika, Viorel Posmotrel e bloggerul anului, iar Nicu este consilierul prim-ministrului.

Cu doi ani în urmă eu eram tare sceptică, pentru că Filat avea un trecut cam dubios, erau zvonuri (mai mult sau mai puţin confirmate) că este proiectul lui Tkaciuk şi articole din presa română despre afaceri cu ţigări şi contrabandă.

Astăzi, nu pot să spun că toate lucrurile s-au infirmat, nu ştim dacă el fusese un proiect, nu ştim care este situaţia cu ţigările şi nu numai, în schimb, toate astea nu schimbă faptul că Filat este cel mai bun prim-ministru pe care îl avem.

El nu este cel mai mic rău, el este cel mai bun din ce avem. Dar părerea mea poate să se schimbe foarte rapid.

Organizare

Eu încă mai sugerez organizatorilor de offline-uri să facă discuţii fără camere, asta înseamnă o discuţie calitativă, poate şi sinceră, şi fără a auzi de zeci de ori aceleaşi fraze şi sintagme ca şi la conferinţele de presă sau emisiuni.

Întrebările

Există regula nescrisă să pui un număr de întrebări decent – două sau trei întrebări, pe nimeni nu interesează că ai fost delegat de întreaga comunitate, de familie sau de altcineva ca să adresezi douăzeci de întrebări.

Există întrebări la care răspunsul este evident, dar ceea ce este evident pentru unii, poate să nu fie evident pentru alţii.

Există întrebări la care nu se va da un răspuns.

Există întrebări la care, dacă Filat ar spune că avem un proiect de lege în acest sens sau facem o Comisie să cerceteze, atunci el ar arăta ridicol – legalizarea cânepei şi problema minorităţilor sexuale. (Dar voi ştiţi care este părerea mea asupra acestor două lucruri, aşa că nu îmi săriţi în cap, este vorba doar de oportunitatea pentru asemenea discuţii)

Există întrebări la care un prim-ministru nu este obligat să le ştie răspunsul, despre un oarecare segment, al unui oarecare domeniu, aceste întrebări trebuie formulate general, pentru ca fiecare participant să le înţeleagă, inclusiv prim-ministrul.

Există întrebări al căror răspuns nu mă interesează, pentru că poate fi citit în Vip Magazin, Sănătatea sau ce reviste cu pagini lucioase mai există.

Am remarcat că accizele la cosmetice sunt mai dureroase decât cele la bere.

Prim-ministrul Filat

În 2008, Filat avea gesturi ca din carte, în 2010, nimic nu s-a schimbat.

În 2008, Filat era mai sensibil la critică (Nata a remarcat această trăsătură a lui), în 2010 – ori se descurcă el mai bine, ori bloggerii au fost prea cuminţi. În 2008 eu l-am făcut populist pentru că iniţia un referendum fără şanse.

Filat a promis că după Paşti vom avea ambasadori în cele 20 de ţări, în care nu avem acum ambasadori. El nu va permite algoritmizarea, adică un ambasador mie, doi ţie, dar eu totuşi cred că aşa va fi.

Filat spune că nu s-a schimbat discursul/poziţia lui referitor la modificarea Constituţiei, dar oricum la Bruxelles va trebui să aibă o poziţie clară faţă de această procedură (în sfârşit poate vom pricepe şi noi).

Nu îl interesează funcţia de preşedinte, pentru că în calitatea sa de prim-ministru poate face lucrurile care şi le-a propus.

A promis că degrabă o să avem companii low-cost. Gata, nu o să mai mergem cu servieta de bani ca să luăm un bilet până la Budapesta sau Viena.

Filat spune că se simte foarte liber şi nu are ce ascunde (cu referinţă la relaţia lui cu Voronin).

El crede că vor fi alegeri anticipate, dar nu trebuie să ne temem de ele, pentru că sunt un exerciţiu democratic, iar dacă partidele din actualul Parlament se tem de acestea, atunci care este legitimitatea lor?

Filat nu spune direct dacă va fi un bloc, ci formulează întrebarea dacă un bloc va acumula tot atâtea mandate, cât fiecare partid dacă merge separat.

Filat citeşte blogul lui Nicu Popescu, dar mai citeşte şi alte bloguri.

Şi pentru că lumea m-a criticat că am devenit prea indulgentă, o să trec aici următoarele notiţe.

Asigurăm condiţii
Treptat
Urmează să
O să fie făcut şi prezentat un raport
Vom vedea
Ne propunem
Cât mai curând
Sperăm
Am sesizat problema
Este pe agendă
Avem o deschidere
Avem un sprijin
Haideţi să venim înapoi săptămâna viitoare
Sigur că nu este ok

Combinăm aceste sintagme şi obţinem un model de răspuns al lui Filat. Fuga de răspuns nu este foarte subtilă. Viorel l-a întrebat pe Filat ce ar fi făcut dacă era primar, cum crede că se descurcă Dorin Chirtoacă în funcţia de primar şi ce ar fi făcut el cu maidanezii. Nu ştiu cum, dar s-a ajuns la faptul că avem susţinere din partea partenerilor europeni, că acum este mai multă ca niciodată şi alte deviaţii pe acest subiect. Dar, noi întrebam de maidanezi…

Ce am vrut eu să spun, dar n-am spus

Eu am vrut să întreb de ce oftează când Ghimpu vorbeşte. În cadrul unei emisiuni a oftat de 4-5 ori. Eu am numărat. L-a mai prins camera zâmbind ironic când Ghimpu vorbea.

Eu am mai vrut să spun că eu, ca cetăţean simplu, văd referendumul ca un mic şantaj din partea celui care îl susţine cu atâta înverşunare. Pentru că doar cel care îl susţine cu atâta înverşunare are dreptul de a dizolva Parlamentul, dar tot el nu vrea să dizolve Parlamentul.

Concluzii

O persoană cu o funcţie înaltă ştie multe, dar spune puţine, pentru că asta este funcţia lui. O persoană care reprezintă o alianţă, spune şi mai puţine.

Filat trebuie să apară cât mai mult lângă Ghimpu şi Lupu, pe lângă ei, el arată mai bine şi discursul lui este mai convingător.

Am scris anterior despre două personaje omniprezente în Moldova. Acum o să discutăm despre două probleme omniprezente. Două, care distrug orice discuţie constructivă, calitativă, care distrag cu succes atenţia de la alte probleme.

Dacă discutăm despre treburile interne, adică despre referendum, compensaţii, maidanezi, pensii, infrastructură apare fireasca întrebare „Ce facem cu articolul 13 din Constituţie?” Expresia feţei este gravă, intonaţia este şi mai gravă. Articolul 13 este ştiut de toată lumea, deşi mulţi nu ştiu câte articole are Constituţia.

Alteori când vorbim cu experţi în politica externă, apare fireasca întrebare „Ce facem cu Transnistria?” Expresia feţei este gravă, intonaţia este şi mai gravă.

Iar uneori, articolul 13 se întâlneşte cu problema transnistreană…

Am participat deseori la offline-uri, discuţii, dezbateri la care apăreau aceste întrebări fireşti. Discuţia degenera în dezbateri fără rezultat şi timp pierdut în zadar.

Acum nu putem să liberalizăm piaţa aeriană, să negociem un regim de vize cu UE, să punem camere de filmat la punctele vamale, să ne învăţăm a ucide „civilizat” maidanezii, să reparăm drumurile. De ce?

Răspuns firesc, pentru că avem problema transnistreană şi nu ştim care e treaba cu articolul 13.

S-a vorbit recent tare mult despre poliţiştii din cap. Dacă îi împuşcăm pe ăştia doi, poate mergem înainte.

P.S. Nu îi eliminăm, doar îi punem mai jos pe lista de priorităţi, poporul demult a făcut asta.

Bună dimineaţa. Vreau să vă anunţ că totul este în regulă, nu m-am sinucis, nu m-am înecat în lacrimi, perna tot nu e plină de bocete, totul este foarte bine. Vorba lui Pavel „Relaxare să primiţi”. Fanii lui Pavel sunt cei mai relaxaţi oameni, de aia numele lui Pavel nu o să figureze în scandalurile care o să apară după concurs.

„Liniile erau închise!”

„Juriul o fost cumpărat!”

„Apropo” o să aibă despre ce scrie în următoarele săptămâni.

Gata, s-a terminat. Întorceţi-vă la criza constituţională, modalitatea de alegere a preşedintelui, Transnistria şi decideţi-vă dacă sunteţi români sau moldoveni şi cum ne numim limba.

Locul 6 este un loc tare bun, show-ul lui Pavel a fost bun. Despre noua piesă nu vreau nimic să scriu. Dacă poporul a decis, asta e voinţa poporului. (Dar totuşi aţi observat că Ingrid vorbeşte româna mai bine ca Olea Tira, da? Eu tot)

Am zis că nu comentez, dar totuşi… Aţi mai observat inutilitatea Fabricii de Staruri? Ce loc au luat băieţii?

P.S. Cine a mai primit ieri relaxare, în colţul din dreapta este un butonaş cu „Votez” şi apăsăm pe el.

Si pentru ca e o zi frumoasa si pentru ca ne relaxam, ascultam asta:

Rar, tare rar, prea rar sunt atâtea evenimente în Chişinău. Două zile şi două concerte superbe. Cam extenuant, vreau să dorm. Ah da, şi două semifinale Eurovision.

Sâmbătă. Dragobete.

După o zi umblată pe dealuri prin ţară, eu chiar nu vroiam să ajung la Dragobete. Am venit şi mi s-a părut că e un fel de FB offline şi aşteptam ceva să se întâmple. Şi s-a întâmplat. Ei au început să cânte neaşteptat pe mese, pe scaune, prin mulţime. Iată şi link:

După asta, a cântat Voloc;)) eeeh, eu mai vreau Voloc să cânte. Şi lume buna şi frumoasă, prieteni online pe care i-am văzut pentru prima dată offline, mult spaţiu şi da-da-dansuri. Chiar trebuie de mulţumit organizatorilor că ne-au adus aminte că e Dragobete şi ne-au adunat pe toţi.

Duminică. Indie.

Duminică dimineaţa eu m-am gândit „da’ poate stau acasă? ” Desigur m-am dus la concert. Am văzut alţi FB friends, the Moood (care îs tare drăguţi), the Amsterdams si Les Elephants Bizzares. În sfârşit rock românesc în oraşul ăsta.

În pauze, ChişTv şi iarăşi Voloc care sare de pe clădiri şi ne spune ce e aia bour şi zimbru.

Tot atunci am trimis zeci de sms-uri susţinerea lui Pavel Turcu.

IEurovizion.

Nu m-am uitat nici sâmbătă, nici duminică. Am înţeles că sâmbătă Millenium o arătat tot ce poate, iar duminică Pavel a arătat doar oleacă din ce poate. Eu n-am înţeles de ce cântecul sună altfel şi tare sper ca în finală să ascultăm autenticul Pavel.

Eu mai vreau rock românesc şi clouni francezi şi vreau Pavel Turcu să meargă la Oslo.

Există două personaje care sunt omniprezente în Moldova. Chiar dacă puterea se schimbă, chiar dacă primăvara vine, chiar dacă pute a rahat. Există două personaje care mereu vor apărea în ştiri şi fără de care societatea nu poate exista.

Există liderul glumeţ, care spune atâtea tâmpenii într-o conferinţă încât avem asigurat jumătate de buletin de ştiri. Iar uneori mai putem lăsa pe a doua zi. Când te uiţi la el, începi să îţi plângi de milă şi îti pui veşnica şi banala întrebare „De ce n-avem noi noroc?” Nu este vorba de o persoană, persoanele se schimbă. Continuare »

Eu azi am fost în vogă.

Azi veneam acasă şi în microbuz răsuna un cântec. Tot timpul în microbuz răsună un cântec. Unul care nu ne place.
Ăsta era despre Afganistan, Pakistan şi suhaia vodka. Cu atâta pasiune cântat, tocmai în microbuz era linişte. După puţin timp şoferul exclamă „oşiuşiaetsia 4to praznic!” Praznic?

Aaaaaaaaaaaaaaaa. Iată de ce atâta suflet în cântec, iată de ce era dat sunetul mai tare. Continuare »

Cu cinci ani în urmă era concert în piaţă. Pentru prima dată trebuia să cânte Vama Veche pe-o scenă de la noi. Erau inimioare şi culoare oranj. Concert electoral.

Într-o vară, cu şase ani în urmă ascultam cum cineva cânta la chitară Vama Veche. M-am îndrăgostit. De Vama Veche.

În 2005 pe 14 februarie abia aşteptam să apară Vama Veche pe scenă. Se tot codeau pe langă scenă şi pe scenă. În timpul ăsta fetele făceau coadă la făcut fotografii cu solistul. Eu tot eram acolo.

Când trebuiau să urce pe scenă, au venit nişte neni şi au spus că gata, nu se mai poate de cântat, că e trecut de ora 23. Au început să îşi strângă instrumentele. Primul gând -- comuniştii-s de vină. Am fredonat “Hotel Cişmigiu”, doar că în loc de americani am spus comunişti.

Apoi m-am dus la Tudor Chirilă care se îndrepta spre microbuz şi i-am spus cât de rău îmi pare că nu o să îi ascult. M-a pupat în frunte şi m-a cuprins.Mi-a zis că ne înţelege, că în România tot aşa a fost cândva.

Ea m-a urât după aia;)) sper că i-a trecut.

I-am văzut tot în 2005, deja în Vama Veche la Stufstock. După aia s-au făcut doar Vama şi oricum n-au mai venit niciodată în Moldova. Acela a fost primul şi ultimul lor concert.

Dar atunci în 2005 când au venit şi n-au cântat, Tudor Chirilă m-a pupat în frunte. Eeeeeh;;)

Şi pentru că azi e o zi frumoasă ascultăm acest cântec: