• S-a întâmplat. Încet, pe neobservate, am început să ascult alţi oameni, fără ca mintea-mi să zboare şi fără să desenez tot felul de ornamente urâte cu pixul pe margine de caiet. De fapt am început să ascult  un singur om, profesorul meu de„Artă, cultură şi societate”, timp de zece săptămâni. Şi ieri  aveam un regret nemaiîntâlnit că totul se termină. Am absolvit şcoala şi facultatea fără mare părere de rău, ba chiar şi un semestru anul trecut, iar acum e altfel. După lecţie, ne-am apropiat de profesor şi l-am întrebat dacă nu vrea să facă lecţii cu noi vara, în afara programului. Să citim cărţi şi articole, apoi să le discutăm. A zis: de ce nu? Chiar dacă nu trăieşte în apropiere şi are de publicat o carte până la toamnă. Am decis să ne amânăm vacanţele şi să ne adaptăm la programul lui. Restul profesorilor sunt buni, chiar tare buni, dar nu am vrea să ne amânăm vacanţele doar pentru a sta în bibliotecă, apoi să dezbatem idei. Am fost la tot felul de prelegeri cu oameni pe car[...]

    Citește mai departe
  • S-a scris tot ce se putea de scris despre oamenii mari ai naţiunii. Vreau numai să le zic că eu tot văd şi tot ştiu. Ei nu mă văd şi nu mă ştiu, pentru că eu sunt omul mic din lumea mică, deci sunt irelevantă. Ei sunt oamenii mari, care vorbesc despre principii, valori şi interes naţional, dar care umblă cu raiderii, cu traficul de tot felul, cu contrabanda, cu împuşcatul oamenilor şi cu luatul banilor pentru votări de conjunctură. Da, ei sunt oamenii mari! Oare ce percepţii o fi având politicienii despre propriul lor popor, probabil că  poporul înseamnă mulţi şi proşti. Poporul nici el nu se lasă aşa uşor şi crede că politicienii sunt puţini şi proşti. Ah da, şi hoţi. Să revenim însă la lumea mică. Am scris doi ani în urmă despre cum trăiesc oamenii mici din lumea mică. Totul s-a pornit de la Ilf şi Petrov, de la fragmentul care suna aşa: „Чем только не занимаются люди! Параллельно большому миру, в котором живут большие люди и большие вещи, существует маленький мир с маленькими [...]

    Citește mai departe
  • Pe doi decembrie în 1996,  mama plângea. Zicea că în curând totul va fi tare rău. Am văzut-o pe mama plângând de două ori în viaţă din motive oarecum bizare: la moartea lui Vlad Listiev şi la victoria lui Petru Lucinschi. Exact 12 ani în urmă, de dimineaţă am aflat că au câştigat comuniştii. 71 de mandate. -          Mama, de ce nu plângi? Cu trecerea timpului, a dezamăgirilor, apare un fel de imunitate la tot felul de fărădelegi, nedreptăţi şi nenoroc. E mai trist însă când te adaptezi la anumite condiţii decât condiţiile în sine. În 2003 umblam în marşurile tăcerii pentru Cubreacov, în 2009 nici nu mai ceream pedepsirea ucigaşilor lui Boboc (De altfel, când o să aflăm cine l-a răpit pe Vlad Cubreacov?). În 2011, dădeam interviuri despre Idite Nahui Party cu riscul de a rămâne şomeră, acum mi-e indiferent, nu pentru că sunt la o oră cu trenul de Londra, ci pentru că m-am deprins. *** Dincolo de faptul că m-am deprins, eu ştiu că suntem acolo unde suntem pentru că i-a[...]

    Citește mai departe
  • Moldovenii sunt buni, frumoşi şi harnici. *** De vreo două luni tot Art Center-ul din Warwick era plin de broşuri roşii care anunţau Carmen. Am zis că mă duc. Apoi am zărit că scrie că e Orchestra Filarmonică din Chişinău, iar conducător Nicolae Dohotaru. Cu atât mai mult mă duc. Bătrâneii din împrejurimile universităţii, îmbrăcaţi frumos, cu broşuri de 5 lire despre Operă şi artişti, aşteptau. După mult accent est-european în franceză, am înţeleşi că şi cântăreţii sunt moldoveni. Doar regizorul e o britanică. Britanicii au aplaudat multişor, atât cât le permite natura, iar colegele mele au fost tare entuziasmate. Aceşti moldoveni vor merge în alte douăzeci (poate mai multe) de oraşe englezeşti. *** Ţin să menţionez că Warwick Art Center nu e Casa de Cultură a USM, nici măcar Palatul Naţional, oameni ca Mulatu Astatke şi Jose Gonzalez ajung încoace, orchestre de prin Moscova şi ţări europene. E mare, e frumos, e mult jazz, clasică şi spectacole. *** Moldoveni[...]

    Citește mai departe
  • *Pentru a citi, ascultaţi asta. Disclaimer: am găsit şi eu când să mă las de scris. E trist să vezi că oamenii tăi dragi scriu toată ziua despre politică, iar ei nu scriu despre cum războiul politic trebuie oprit, ci într-un mod primitiv îl continuă. E trist să vezi sarcasmul şi micile răutăţi între tinerii dintr-o tabără şi din alta (“scule” i-ar numi editorialiştii, dar cuvântul nu mai este la modă), tineri care cândva făceau campanii împreună împotriva comuniştilor şi pentru democraţie. E trist când habar nu mai ai cine sunt ai noştri şi cine sunt ei, ceilalţi, duşmanii. Înainte de 2009, era clar, de asta eram, cel puţin în aparenţă, mai puternici. Nimic nu exprimă atâta deznădejde decât o intelectualitate divizată cu oameni asmuţiţi unii împotriva altora. *** Nu înţeleg de ce unii oameni îţi dedică întreaga viaţă doar distrugerii şi nefericirii unor oameni, iar indirect a şi mai multor oameni, uneori chiar a unei întregi ţări. Când exact aceeaşi energie poate fi [...]

    Citește mai departe
  • * Pentru a citi, ascultăm asta. Dovlatov spunea că «Люди меняют не страны, а одни печали на другие», s-ar putea să aibă dreptate, totuşi el a devenit popular după ce a emigrat din URSS. Şi totuşi parcă vrei să crezi că există ţări care îţi îngroapă visele, chiar dacă ştii sigur că singur eşti responsabil de îngropatul propriilor vise şi deplângerea lor după 3 zile, 9 zile, 40 de zile, un an şi tot aşa. *** Eu mă las de scris. Până se termină semestrul, iar aici semestrele sunt scurte. O să mă izolez de cele moldoveneşti, nu lumeşti, şi o să mă prefac că trăiesc într-o Castalie. *** Nu înţeleg multe. Când nu înţeleg, tac, ca apoi să înţeleg. Nu înţeleg ce se întâmplă cu cultura noastră unde unica activitate e de a cheltui sute de mii de lei pe un portal inexistent, unde nimic nu se întâmplă şi unde artiştii mor de foame. Nu înţeleg cum nimeni nu se autosesizează când fondurile se cheltuie aiurea, cu un tupeu de neimaginat. Nu înţeleg cât de tare poţi să îţi baţi[...]

    Citește mai departe
  • Eu vreau cineva să zică într-o zi: gata, nu mai pot să ţin în mine, trebuie să scriu! Să adune toată ciuda zilelelor mâncate de Murakami, cu toate mâţele lui, fenomenele supranaturale, sexul lui demonstrativ, nonsensul, paginile prea multe şi să zică tot ce crede despre dânsul. Fără cenzură. Postarea să aibă peste 700 de like-uri, lumea să comenteze. Unii să zică: -          Da, eu demult aşa cred, dar mă temeam să zic; -          Da, demult lumea trebuia să zică ceva despre dânsu, să îl pună la punct, el tocmai premiul Nobel vroia; -          Idee n-am cine-i, hai să văd să citesc; -           Nu înţeleg ce aveţi voi cu Murakami, mie îmi place; -          Poate să îţi placă sau nu, dar nu e frumos aşa de scris Altul, văzând că astfel de postări fac sute de like-uri, să scrie cât de tare o urăşte pe Ayn Rand, şi, doamne, cât de penibile sunt discursurile kilometrice din Atlas Shrugged, personajele rupte de realitate şi cum strică ea de fapt conceptul de individualism.[...]

    Citește mai departe
  • Recent, la Chişinău, mâncam Tiramisu cu nişte oameni frumoşi. Unul din ei povestea despre un cântăreţ popular. Ideea era că artistul munceşte foarte mult, e tare străduitor, dar „tot un câcat iese”. Mă gândeam la această frază şi cineva a spus ceea ce eu gândeam: apăi aşa toţi moldovenii, lucrează din greu, dar tot un câcat iese. Pentru autenticitate, cuvântul “câcat” nu a fost cenzurat, mai ales că şi-aşa e atât de des pomenit în vorbirea cotidiană. *** În aceeaşi ordine de idei, să vorbim despre primarul de Chişinău. Să fii primar vreo şase ani, e o responsabilitate mare, oamenii au încredere, alegătorii au aşteptări. După o vreme, când am înţeles că mai bine nu o să fie (decât din inerţie, aşa cum e în toată ţara), am sperat să nu fie mai rău. Dar mereu este loc de răul până la capăt. *** Cândva Chişinăul era un oraş verde, al copacilor, al parcurilor, acum e doar oraşul gheretelor, microbuzelor şi pristroicilor. Chişinăul e oraşul haosului, în care stând în gara central[...]

    Citește mai departe
  • Pentru că trebuie de scris. *** Eu nu mă tem de greaţă, greaţa periodică e o stare normală a oamenilor care au citit mai mult de o carte sau a celor care n-au citit, dar ascultă pe alţii. Greaţa e pentru echilibru, să deosebim şi să apreciem frumosul, dreptatea şi raţiunea. Eu mă tem de frică. Frica de sistem, nu de mers pe întuneric prin Chişinău. Frica ce face o familie şi un sat întreg să tacă despre o crimă, frica ce face politicienii să ascundă lucruri, frica ce face jurnaliştii să nu aibă pic de moralitate. Am avut această frică în 2009, vreo cinci zile, între 8 şi 12 aprilie. Nu este deloc plăcut, mai ales când te deprinzi că atunci când vrei să fluieri, fluieri. *** Eu nu vreau şedinţe ale Consilului Alianţei, vreau şedinţe ale Parlamentului cu dezbateri publice. Nu vreau şedinţe în care fiecare să vină să spună că dacă îl scoţi pe al nostru, îl scoatem pe al tău; fiecare să prezinte dosarele adunate cu grijă despre ceilalţi şi să se facă compromisuri pe baza ace[...]

    Citește mai departe
  • Pe curând, Chişinău, oraşul în care tinerii îşi petrec vacanţele şi în care la început de ianuarie părinţii îşi petrec copiii în alte oraşe. Oraşul care ne este drag din cauza oamenilor, şi care ne este cu mult mai drag de Paşti sau de 1 ianuarie când nu este nimeni pe stradă. Oraşul care provoacă o tristeţe calmă când vezi iarna, pe cer înnourat, blocurile de la Ciocana sau fabrica Viitorul; oraşul în care pe strada Zelinski şi pe lângă porţile oraşului este o mâhnire apăsătoare, iar haosul de pe strada Testemiţanu aminteşte de vreun stat semi-eşuat african. Oraşul billboardurilor cu feţe necunoscute, oraşul cu vedete provinciale şi pretenţii, şi politicienilor cu aspiraţii mici departe de dorinţe de a intra în istorie. Oraşul în care toţi se ştiu; foştii iubiţi stau la aceeaşi masă la colţuri diferite, femeile de peste 30 de ani se uită în gol cu ochi melancolici îndrăgostiţi, iar amanţii amanţilor se cunosc. Oraşul exhibiţionismului, unde dragostea este afişată la tot colţu[...]

    Citește mai departe
  • Eu simt că perioada în care ne speriau cu deportările, pe de o parte, şi cu unirea cu România fascistă, pe de altă parte, a trecut. Vine o vreme în care vom alege politicienii după alte criterii. După care ne pare mai frumos. Iar asta înseamnă cum fiecare din ei vorbeşte cu noi, nu către noi. Comunicarea nu înseamnă Internet, evident, dar este amuzant să ne uităm puţin peste paginile pe Facebook ale politicienilor moldoveni. De uitat peste restul e prea obositor şi de comentat, ar costa. 1. Mihai Ghimpu Are 5000 de prieteni si cam 1500 de subscriberi. Ca şi toate paginile de FB puţine şanse să fie administrată chiar de Mihai Ghimpu, deunăzi, pagina părea administrată de un etern melancolic în căutare de şanse. Fiind sâmbătă seara postările erau scrise chiar poate după două-trei pahare de vin. De exemplu: La cat de important este pentru noi ziua de azi, ziua de maine si daca inteleg moldovenii acest lucru. Maine e duminica si odata ce e duminica face sa ne intrebam. [...]

    Citește mai departe
  • Eu ţin minte când eram în rând la arhivă şi o doamnă venise cu o faţă pierdută şi zise: -          Ia hochu rumynskoe grajdanstvo, 4to mne nado delati! Ani de-a rândul m-am uitat cum reprezentanţi bravi ai moldovenismului luau cetăţenia română, dar eu stăteam în rânduri la viză. *** Am certificat de naştere românesc şi nu o să fiu ipocrită să povestesc că e pentru a restabili adevărul istoric. Identitatea e în minte şi în inimă; în ce asculţi, ce citeşti, cum pielea se face de găină când asculţi pe Enescu sau pe Porumbescu, în sentimentul că eşti acasă, chiar şi peste graniţă şi bucuria când vreun român mai ia un premiu la Cannes. O să îmi fac paşaport românesc pentru a putea călători liber în lume. *** Orice paşaport înseamnă drepturi şi obligaţii. Votul este iraţional, aşa că nu merită aici de început istoria de ce votăm, cum votăm, cum alegem şi ce facem după asta. Iar în majoritatea statelor oamenii sunt nemulţumiţi de politicienii lor şi de obicei nu au pentru ci[...]

    Citește mai departe