• Era o zi senină şi friguroasă de aprilie, exact când ceasurile bat ora treisprezece alegerile din 5 aprilie 2009 sunt declarate libere și corecte, fără sintagma „în general”.  Am un blog despre animale și bucate, pentru că mă tem să scriu despre altceva. Bag acolo, firește, mesaje codificate. Am însă un blog anonim în care vărs, cu frică, toată furia pe sistem. Am câteva emailuri, la toate am parole diferite, înțeleg ce e asta proxy, șterg cookies și toate lucrurile recomandate de occidentali. Discut o dată la două săptămâni despre regim cu alți tineri în buncărul din Șoldănești. În casă, de la cele două canale de televiziune, se aude lin vocea lui Oleg Cristal și Vladimir Voronin, primul întrebând: -          Domnule președinte, sunteți o persoană extraordinară, cum de le reușiți pe toate? Cum de aveți atâta dragoste pentru popor? Emisiunea se repetă de cinci ori pe zi. Dimineață însă se începe cu slujba Mitropolitului Vladimir care ne îndeamnă să ne rugăm pentru conducătorii[...]

    Citește mai departe
  • "In a closed society where everybody's guilty, the only crime is getting caught. In a world of thieves, the only final sin is stupidity." Atunci Eu Eu făceam lecții cu studenții vorbitori de rusă de la fizică. Ei nu ar fi înțeles. Până am ajuns în Piață, totul ardea frumos. Mi-a plăcut cum arde, recunosc. Distrugerea are farmecul de noi începuturi. Apoi m-am temut. Tare m-am temut. Am plâns uitându-mă la fotografii și gândindu-mă ce înseamnă să fii la locul nepotrivit în timpul nepotrivit. Tu Tu probabil ai gândit și ai trăit exact ca mine, de asta eram atât de frumoși. El El nu vroia să plece. Se vedea un patriarh al Moldovei, încleștat în putere până ce moartea îi va despărți, iar vulturii îi vor ciuguli din trup. El tot gândea că necazul cu țara asta e că lumea are prea mult timp de gândit, însă în loc să introducă jocuri, competiții, să deschidă stadioane, alungă toți oamenii la munci grele peste hotare, așa, să nu mai aibă timp de gândit, doar de trimis bani[...]

    Citește mai departe
  • *Pentru a citi, ascultați asta. „Заграница — это миф о загробной жизни. Кто туда попадет, тот не возвращается.” Există motivul evident care susţine această frază celebră: că e mai bine de trăit. Există însă altele, pe care nu le realizezi după o săptămână de vacanţă. Înţelegi că e mai bine de trăit pentru că la un moment dat oamenii au încetat să se plângă şi au început să facă. Înţelegi că ei critică statul, dar statul nu e centrul vieţii lor, ei urăsc sistemul, dar se conformează lui, la un moment dat trebuie să ai încredere în sistem, așa cum e el, ei sunt nemulțumiți de lipsa de cultură şi în acelaşi timp creează cultură. Dacă nu ei, atunci cine? (Există însă mici excepții de țări și aici, deși intelectualii din toate țările critică) Eu am să scriu doar despre ceea ce mi se pare că ştiu. Sunt mult mai multe, pe care încă nu am cum să le înţeleg. Patrimoniu naţional. Se pare că în foarte puţine ţări din lume, autorităţile se gândesc cum să păstreze monumentele istor[...]

    Citește mai departe
  • S-a întâmplat. Încet, pe neobservate, am început să ascult alţi oameni, fără ca mintea-mi să zboare şi fără să desenez tot felul de ornamente urâte cu pixul pe margine de caiet. De fapt am început să ascult  un singur om, profesorul meu de„Artă, cultură şi societate”, timp de zece săptămâni. Şi ieri  aveam un regret nemaiîntâlnit că totul se termină. Am absolvit şcoala şi facultatea fără mare părere de rău, ba chiar şi un semestru anul trecut, iar acum e altfel. După lecţie, ne-am apropiat de profesor şi l-am întrebat dacă nu vrea să facă lecţii cu noi vara, în afara programului. Să citim cărţi şi articole, apoi să le discutăm. A zis: de ce nu? Chiar dacă nu trăieşte în apropiere şi are de publicat o carte până la toamnă. Am decis să ne amânăm vacanţele şi să ne adaptăm la programul lui. Restul profesorilor sunt buni, chiar tare buni, dar nu am vrea să ne amânăm vacanţele doar pentru a sta în bibliotecă, apoi să dezbatem idei. Am fost la tot felul de prelegeri cu oameni pe car[...]

    Citește mai departe
  • S-a scris tot ce se putea de scris despre oamenii mari ai naţiunii. Vreau numai să le zic că eu tot văd şi tot ştiu. Ei nu mă văd şi nu mă ştiu, pentru că eu sunt omul mic din lumea mică, deci sunt irelevantă. Ei sunt oamenii mari, care vorbesc despre principii, valori şi interes naţional, dar care umblă cu raiderii, cu traficul de tot felul, cu contrabanda, cu împuşcatul oamenilor şi cu luatul banilor pentru votări de conjunctură. Da, ei sunt oamenii mari! Oare ce percepţii o fi având politicienii despre propriul lor popor, probabil că  poporul înseamnă mulţi şi proşti. Poporul nici el nu se lasă aşa uşor şi crede că politicienii sunt puţini şi proşti. Ah da, şi hoţi. Să revenim însă la lumea mică. Am scris doi ani în urmă despre cum trăiesc oamenii mici din lumea mică. Totul s-a pornit de la Ilf şi Petrov, de la fragmentul care suna aşa: „Чем только не занимаются люди! Параллельно большому миру, в котором живут большие люди и большие вещи, существует маленький мир с маленькими [...]

    Citește mai departe
  • Pe doi decembrie în 1996,  mama plângea. Zicea că în curând totul va fi tare rău. Am văzut-o pe mama plângând de două ori în viaţă din motive oarecum bizare: la moartea lui Vlad Listiev şi la victoria lui Petru Lucinschi. Exact 12 ani în urmă, de dimineaţă am aflat că au câştigat comuniştii. 71 de mandate. -          Mama, de ce nu plângi? Cu trecerea timpului, a dezamăgirilor, apare un fel de imunitate la tot felul de fărădelegi, nedreptăţi şi nenoroc. E mai trist însă când te adaptezi la anumite condiţii decât condiţiile în sine. În 2003 umblam în marşurile tăcerii pentru Cubreacov, în 2009 nici nu mai ceream pedepsirea ucigaşilor lui Boboc (De altfel, când o să aflăm cine l-a răpit pe Vlad Cubreacov?). În 2011, dădeam interviuri despre Idite Nahui Party cu riscul de a rămâne şomeră, acum mi-e indiferent, nu pentru că sunt la o oră cu trenul de Londra, ci pentru că m-am deprins. *** Dincolo de faptul că m-am deprins, eu ştiu că suntem acolo unde suntem pentru că i-a[...]

    Citește mai departe
  • Moldovenii sunt buni, frumoşi şi harnici. *** De vreo două luni tot Art Center-ul din Warwick era plin de broşuri roşii care anunţau Carmen. Am zis că mă duc. Apoi am zărit că scrie că e Orchestra Filarmonică din Chişinău, iar conducător Nicolae Dohotaru. Cu atât mai mult mă duc. Bătrâneii din împrejurimile universităţii, îmbrăcaţi frumos, cu broşuri de 5 lire despre Operă şi artişti, aşteptau. După mult accent est-european în franceză, am înţeleşi că şi cântăreţii sunt moldoveni. Doar regizorul e o britanică. Britanicii au aplaudat multişor, atât cât le permite natura, iar colegele mele au fost tare entuziasmate. Aceşti moldoveni vor merge în alte douăzeci (poate mai multe) de oraşe englezeşti. *** Ţin să menţionez că Warwick Art Center nu e Casa de Cultură a USM, nici măcar Palatul Naţional, oameni ca Mulatu Astatke şi Jose Gonzalez ajung încoace, orchestre de prin Moscova şi ţări europene. E mare, e frumos, e mult jazz, clasică şi spectacole. *** Moldoveni[...]

    Citește mai departe
  • *Pentru a citi, ascultaţi asta. Disclaimer: am găsit şi eu când să mă las de scris. E trist să vezi că oamenii tăi dragi scriu toată ziua despre politică, iar ei nu scriu despre cum războiul politic trebuie oprit, ci într-un mod primitiv îl continuă. E trist să vezi sarcasmul şi micile răutăţi între tinerii dintr-o tabără şi din alta (“scule” i-ar numi editorialiştii, dar cuvântul nu mai este la modă), tineri care cândva făceau campanii împreună împotriva comuniştilor şi pentru democraţie. E trist când habar nu mai ai cine sunt ai noştri şi cine sunt ei, ceilalţi, duşmanii. Înainte de 2009, era clar, de asta eram, cel puţin în aparenţă, mai puternici. Nimic nu exprimă atâta deznădejde decât o intelectualitate divizată cu oameni asmuţiţi unii împotriva altora. *** Nu înţeleg de ce unii oameni îţi dedică întreaga viaţă doar distrugerii şi nefericirii unor oameni, iar indirect a şi mai multor oameni, uneori chiar a unei întregi ţări. Când exact aceeaşi energie poate fi [...]

    Citește mai departe
  • * Pentru a citi, ascultăm asta. Dovlatov spunea că «Люди меняют не страны, а одни печали на другие», s-ar putea să aibă dreptate, totuşi el a devenit popular după ce a emigrat din URSS. Şi totuşi parcă vrei să crezi că există ţări care îţi îngroapă visele, chiar dacă ştii sigur că singur eşti responsabil de îngropatul propriilor vise şi deplângerea lor după 3 zile, 9 zile, 40 de zile, un an şi tot aşa. *** Eu mă las de scris. Până se termină semestrul, iar aici semestrele sunt scurte. O să mă izolez de cele moldoveneşti, nu lumeşti, şi o să mă prefac că trăiesc într-o Castalie. *** Nu înţeleg multe. Când nu înţeleg, tac, ca apoi să înţeleg. Nu înţeleg ce se întâmplă cu cultura noastră unde unica activitate e de a cheltui sute de mii de lei pe un portal inexistent, unde nimic nu se întâmplă şi unde artiştii mor de foame. Nu înţeleg cum nimeni nu se autosesizează când fondurile se cheltuie aiurea, cu un tupeu de neimaginat. Nu înţeleg cât de tare poţi să îţi baţi[...]

    Citește mai departe
  • Eu vreau cineva să zică într-o zi: gata, nu mai pot să ţin în mine, trebuie să scriu! Să adune toată ciuda zilelelor mâncate de Murakami, cu toate mâţele lui, fenomenele supranaturale, sexul lui demonstrativ, nonsensul, paginile prea multe şi să zică tot ce crede despre dânsul. Fără cenzură. Postarea să aibă peste 700 de like-uri, lumea să comenteze. Unii să zică: -          Da, eu demult aşa cred, dar mă temeam să zic; -          Da, demult lumea trebuia să zică ceva despre dânsu, să îl pună la punct, el tocmai premiul Nobel vroia; -          Idee n-am cine-i, hai să văd să citesc; -           Nu înţeleg ce aveţi voi cu Murakami, mie îmi place; -          Poate să îţi placă sau nu, dar nu e frumos aşa de scris Altul, văzând că astfel de postări fac sute de like-uri, să scrie cât de tare o urăşte pe Ayn Rand, şi, doamne, cât de penibile sunt discursurile kilometrice din Atlas Shrugged, personajele rupte de realitate şi cum strică ea de fapt conceptul de individualism.[...]

    Citește mai departe
  • Recent, la Chişinău, mâncam Tiramisu cu nişte oameni frumoşi. Unul din ei povestea despre un cântăreţ popular. Ideea era că artistul munceşte foarte mult, e tare străduitor, dar „tot un câcat iese”. Mă gândeam la această frază şi cineva a spus ceea ce eu gândeam: apăi aşa toţi moldovenii, lucrează din greu, dar tot un câcat iese. Pentru autenticitate, cuvântul “câcat” nu a fost cenzurat, mai ales că şi-aşa e atât de des pomenit în vorbirea cotidiană. *** În aceeaşi ordine de idei, să vorbim despre primarul de Chişinău. Să fii primar vreo şase ani, e o responsabilitate mare, oamenii au încredere, alegătorii au aşteptări. După o vreme, când am înţeles că mai bine nu o să fie (decât din inerţie, aşa cum e în toată ţara), am sperat să nu fie mai rău. Dar mereu este loc de răul până la capăt. *** Cândva Chişinăul era un oraş verde, al copacilor, al parcurilor, acum e doar oraşul gheretelor, microbuzelor şi pristroicilor. Chişinăul e oraşul haosului, în care stând în gara central[...]

    Citește mai departe
  • Pentru că trebuie de scris. *** Eu nu mă tem de greaţă, greaţa periodică e o stare normală a oamenilor care au citit mai mult de o carte sau a celor care n-au citit, dar ascultă pe alţii. Greaţa e pentru echilibru, să deosebim şi să apreciem frumosul, dreptatea şi raţiunea. Eu mă tem de frică. Frica de sistem, nu de mers pe întuneric prin Chişinău. Frica ce face o familie şi un sat întreg să tacă despre o crimă, frica ce face politicienii să ascundă lucruri, frica ce face jurnaliştii să nu aibă pic de moralitate. Am avut această frică în 2009, vreo cinci zile, între 8 şi 12 aprilie. Nu este deloc plăcut, mai ales când te deprinzi că atunci când vrei să fluieri, fluieri. *** Eu nu vreau şedinţe ale Consilului Alianţei, vreau şedinţe ale Parlamentului cu dezbateri publice. Nu vreau şedinţe în care fiecare să vină să spună că dacă îl scoţi pe al nostru, îl scoatem pe al tău; fiecare să prezinte dosarele adunate cu grijă despre ceilalţi şi să se facă compromisuri pe baza ace[...]

    Citește mai departe